Am așteptat foarte mult acest moment, să fiu pe creasta Făgărașului, chiar și cu un număr de concurs prins la brâu, cu timp limitat de privit muchiile, vârfurile, zările. Nu știu dacă e de la starea subfebrilă, dar am pierdut undeva pe lunga urcare spiritul competitiv cu care am recuperat, uimitor pentru mine, kilometri extra aduși de rătăcirea de la start. Tot ce știu e că vreau să alerg chiar dacă mă simt ca într-o tură obișnuită, în afara concursului, care aici sus, credeți-mă, își pierde relevanța, sunt singură și pot chiui, cânta, întinde pe iarbă sau chiar plânge. Și alerg ca prin apă cu niște eforturi care, spre binele meu, nu-mi ajung complet în minte, ci doar ecourile. Urechile îmi sunt înfundate la propriu și la figurat, însă fericirii tâmpe nu-i pasă. Mă răsfăț privind culmile Făgărașilor, fiecare secundă e aici și acum cu încântarea și durerile ei, iar visul trăit anul trecut se primenește cu imagini noi. Do