George Topîrceanu
Acesta-i un cântec pe care demult
Am vrut să vi-l cânt dumneavoastră.
Natura-l repetă cu aspru tumult.
Acesta-i un cântec pe care-l ascult
Cu nasul lipit de fereastră.
Ca vechiul ceasornic cu muzică, port
Cântare latentă în mine.
Se pune-n mișcare un tainic resort
Și-mi cântă romanța trecutului mort
În freamăte lungi de suspine.
Cu crengile ude și fără veșmânt
Salcâmii la poartă se-ndoaie.
Pe stradă se plimbă iernaticul vânt
Și fluieră-n tactul aceluiași cânt
Și plânge cu lacrimi de ploaie.(...)
În casă tac toate. Un singur covor
Atacă, pe nas, uvertura.
Și cărțile toate-l urmează în cor,
Începe să cânte întregul decor, —
Ceasornicul bate măsura.
Și-acuma-i un cântec adânc, ne-ntrerupt:
Dulapul cu-o aripă frântă,
Și patul, și soba, și scaunul rupt,
Și vechile cadre cu flori dedesubt
Se uită la mine și cântă.
Ca undele mării izbite de dig
Pereții-mprejur fredonează...
Și numai o muscă surprinsă de frig
Pe masă, alături de-un rest de covrig,
Cu labele-n sus, hibernează.
Migdale amare (1928)
