Când iubim, riscăm. Riscăm să fim dezamagiti, riscăm să suferim. Riscăm să fim singuri în iubire.
Însă, cel mai mult riscăm să fim fericiți. Ce dulce
risc, nu ? Da, dar si atât de periculos!
Fericirea în iubire este diferită de toate celelalte
fericiri. Este altfel! Este...
Așa, ca o durere surdă, ca o teamă și-o povară care-ți
apasă sufletul. Ciudat, nu? Pentru că tot fericirea te face să te
înalți. Să ieși din tine. Pentru că nu mai ai loc în tine. Nu te
mai poți regăsi înăuntrul tău. Și te cauți. Te cauți peste tot, te
cauți în ceruri, te cauți pe pământ, în gânduri - oriunde Și nu te
regăsești decât în el. Doar în el. Atât...
Fericirea în iubire este o lacrimă nenăscută care
pârjolește privirea când te uiți la el. Ai impresia că nu îți ajung
ochii să îl vezi, să îl vezi, să îl vezi! Ai impresia că mereu,
mereu rămâne ceva nevăzut și te simți ca o oarbă, începi să îl
pipăi cu gândurile, să îl atingi tremurând cu degetele, pe obraz,
îl cercetezi bucățică cu bucățică, contopindu-te cu
el.
Fericirea în iubire este un strigăt fără sunet. Pentru
că nu există sunete care să o definească. Și sufletul tău strigă a
fericire, inima ta strigă a fericire, mintea ta strigă a fericire
fără nici cel mai mic sunet! Cel mai puternic, cel mai sfâșietor,
cel mai profund, este strigătul care nu se aude - ci iese din toți
porii tăi ca transpirația, iar si iar, valuri de fierbințeală și
frig deopotrivă - și te lipești de el lăsându-ți fericirea să-i
mângâie trupul. Și fericirea ta îl strânge în brațe puternic,
zdrobindu-și palmele de carnea lui - și doare, doare neputința ta
de a-l strânge mai tare. Și îți dai seama cât de neînsemnată ești
în fața fericirii pe care nu o poți exprima atât cât ea are
nevoie...
Fericirea în iubire te îngenunchează. Îți fură somnul,
îți fură orele, îti fură propriul timp mototolindu-l ca pe o
hârtie, făcându-l dintr-o dată mic, atât de mic încat încape în
pumnul tău. Și te doare că nu ai timp, că nu te poți bucura de timp
să îl iubești pe-ndelete, te doare că timpul dispare dintr-o dată
când ești lângă el. Se evaporă, pur și simplu... Te doare că timpul
vostru are limite - se deschide și se închide infernal de repede,
apoi se redeschide înnebunitor de încet într-un ciclu
nesfârșit.
Fericirea timpului vostru doare. Atât de stranie și
unica durere din care te adapi ca un însetat ce umblă prin deșert
și cu ultimele sale puteri înghite lacom fiecare picătură de apă pe
care o întâlnește în cale.
Riscul fericirii - această fericire - nebunie,
permanenta teamă ca într-o zi se va epuiza, se va sfârși... deși ar
putea dura o viață!
Fericirea care te sleiește de puteri și tot ea te
întremează ca a doua zi să te epuizeze din nou.
Fericirea în iubire... Cel mai mare risc,
iubind...
Iubiți-vă mult!
Cu iubire și lumină,
Daniela
.jpeg)
