L-am rugat în germana mea șchioapă să îmi facă o poză cu muntele. Era un alergător singur, ca și mine, stând deoparte de grupuri sau perechi. S-a bucurat să mă ajute, astfel că am zâmbit mult mai ușor. Semnul victoriei nu înseamnă nimic, un gest reflex, dar poza cu muntele mi-am dorit-o de amintire. Efortul, sinuzita sau căldura n-au știrbit cu nimic plăcerea de-a urca privind această stâncărie numită Margelchopt (2164m).
Și iată cum primul concurs montan al anului fuse și se duse, ca un ghimpe, fără glorie, un vertical destul de dur în felul său deși începe „ușor” cu 6.5km de asfalt și se termină cu 2.5km de urcuș montan (500m+) cumulând la final 8.8km cu 1000m+. Iar dacă ora de concurs, oricât de intensă, deja s-a consumat, gândurile și stările de după... mă bântuie încă.