E zarvă mare peste tot,
vine 1 Decembrie şi nimeni nu pare să fie de acord cu nimeni. Sau, altfel
spus, toată lumea este într-un dezacord perfect cu toată
lumea. Hai să lămurim ceva: a cui e ziua? A României. OK. Ce sau cine e
România? Ei,
aici lucrurile se complică. Păi, dacă nu ştim ce sau pe cine
sărbătorim, înseamnă că nu ştim nici ce să îi dăruim.
Am citit mii de
rânduri
în care cele două
tabere - pro şi
contra Catedralei - se războiesc. Alţii, mai banali e drept -
pro şi contra
festivităţilor
de 1 Decembrie. Sau pro şi contra tinerilor care preferă
să studieze sau să lucreze în străinătate. 'Pro
şi contra' pare să fi
devenit un joc naţional. Ba chiar Jocul naţional, cu J mare.
Un lucru e sigur:
România e a
noastră. Aici nu mai e loc de discuţii. Ce ar fi să
îi facem cadou
toleranţă? Am
senzaţia din
ce în ce mai
acută că este ceea ce lipseşte dintre noi. Că doar
România nu e un
contur pe hartă, cu un schelet muntos în mijloc şi o mare undeva
în dreapta! Suntem noi
toţi, cei ce o
bârfim sau o
iubim.
Suntem ca un copil
răsfăţat: vrem
totul şi suntem
invidioşi pe
fratele sau sora care are o jucărie interesantă. Protestăm din
oficiu. Însă, în acelaşi timp ne iubim România. Nu de alta, dar e a
noastră. Nici măcar nu am făcut nimic pentru a o avea. Ne-am născut
aşa.
Alţii
au fost cei care au luptat pentru ea, pentru noi.
Cândva,
demult. Şi acum, după
100 ani, suntem mândri când cineva
o laudă, chiar dacă nu vrem să recunoaştem. Apoi, ca şi când mândria ar fi jenantă, desuetă, ne
intoarcem la jocul nostru preferat: protestăm unii impotriva
celorlalţi. Uneori,
din ambiţiile
oamenilor mari apar victime colaterale. Dar suntem
uniţi
în dezbinarea noastră cea de
toate zilele.
Ce ar fi să începem un proiect nou, chiar de azi?
Despre anul 1918 am învăţat la
istorie. Despre detaşamentele de biciclişti însă
nu! Habar n-aveam că pe frontul din Moldova, la
Oituz, militarii români au luptat în
primul Război Mondial şi … pe
biciclete.
Despre 2018 nu este nevoie
să învăţăm din
manuale, că doar îl
trăim chiar noi. De la bicicletele mari şi grele din 1918 am trecut la
trotinete electrice şi hoverboard. Cum? Hai să aflăm.
Între timp, tot despre
România vom vorbi,
oriunde ne-am afla. Dacă ne-a făcut faţă 100 de ani, ne va face
faţă
încă mult timp de acum încolo. S-a obişnuit cu noi şi cu gâlceava noastră. Ţară avem. Centenar -
zi naţională -
sărbătoare avem. Dar parcă am avea nevoie de
instrucţiuni de
folosire pentru a reuşi să ne bucurăm de ele.
1 decembrie este mai mult un
sentiment, o stare. Lumea
nu prea percepe această dată ca fiind istorică,
ci mai degrabă o ocazie de a se relaxa mai mult
decât de
obicei. Copiilor încă le mai face plăcere să urmărească parada
tradiţională,
se entuziasmează, aplaudă, iar unii vor să afle mai mult.
Adulţii nu
sunt în
consens: unii sunt blazaţi şi o găsesc demodată,
alţii o apără
cu devotament.
Nu ştiu dacă responsabilii cu
organizarea acestei zile s-au gândit cine vor fi beneficiarii:
momentele se cam repetă în fiecare an şi doar documentarele TV
realizate în
2018 par să se adreseze şi publicului format din
copii şi
adolescenţi. Cu
ce rămânem după
ce se termină ziua? Emoţii şi amintiri de neuitat sau doar o
imensă sufragerie din care trebuie să măturăm resturile petrecerii?
Depinde de fiecare dintre noi.
Hai să povestim la
anul, în 2019,
ce am făcut de Centenar. Aşa cum ne povestim
experienţele de
Revelion sau de ziua noastră. Să povestim ce
am înţeles, ce am
acceptat, ce am aflat. Ce a rămas după. Eu merg cu prietenii la
film. Unul românesc.
Ne vom aduce sigur aminte în 2019 ce impresie ne-a făcut
ecranizarea văzută de Ziua României. Voi?
