Printre ceilalți copaci, liniștiți, el părea aproape nebun:Multiplu se ridica din pământ cu zeci de brațePe care exaltat le flutura în vânt.Însuflețit era - și străbătut de atâtea fluideÎncât privirilor noastre păru un frenetic dirijorConducând, plin de pasiune, Simfonia glacială a Eterului.Incoruptibilă dimineață de iarnă cu cerul seninCând tot universul cânta, ca o orgă de cristalSunetul fiindu-i atunci rostul unic, esențial.Sub multele ramuri, fremătătoare, patetice,Totul fu muzică: întinderea lumii și durata eiPăduri, oceane, milenii și ere, o, cum le-am auzit!Arătând stelelor drumul, iar vremii cadența secundelorEl purta prin noi, copleșitoarea imensitate,Tălăzuirea sonoră a clipei spre Eternitate.