Mereu am îndrăgit această culme,

Și gardul viu care din orice parte

Vederea zării ultime-o închide.

Dar stând și contemplând, nemărginite

Întinderi, dincolo de el, și liniști

Supraumane, și-o adâncă pace

În cuget mi le-nchipui; și aproape

Se pierde inima. Și-așa cum vântul

L-aud foșnind prin foi, acea tăcere

Fără de margini cu această voce-o

Compar: și-mi amintesc eternitatea,

Și vremile trecute, și prezentul

Cel viu, și zvonul lui. Și-așa-n această

Imensitate mi se îneacă gândul:

Și dulce mi-e naufragiu-n marea-aceasta.