Există cu siguranţă două Românii. Două lumi diferite,
trăind în paralel şi de multe ori neştiind una de cealaltă.
Întîmplarea face să împartă acelaşi timp şi același spaţiu. Două
culoare distincte, despărţite de un zid gros şi impenetrabil.
Oameni care totuşi respiră acelaşi aer, îşi fac de multe ori
cumpărăturile în aceleaşi magazine, fără să se vadă unii pe alţii,
într-o indiferenţă totală. De o parte civilizaţia, buna creştere,
educaţia, de cealaltă grobianul, grosolanul,
mitocănia.
Mi-am reamintit de această dihotomie zilele acestea,
cînd se desfăşoară în Bucureşti Festivalul George Enescu.
Prima ediţie organizată după revoluţie, în 1991, putea însemna
revenirea culturii române, eliberată de chingile politicii
comuniste, în rîndul importantelor culturi europene. România
civilizată îşi reclama locul pierdut şi nu putea s-o facă mai bine
decît sărbătorind un mare muzician român care aparţinea deja
patrimoniului universal.
Cealaltă Românie, ascunsă în subteranele întunecoase,
departe de orice informaţie corectă şi nepărtinitoare, năvălea
atunci în capitală pentru a da jos guvernul. Ştia drumul de la
precedentele trei excursii în Bucureşti, cînd manifestaţiile
opoziţiei ajunseseră să deranjeze atît de mult oligarhia fesenistă.
În Piaţa Victoriei, minerii spărgeau uşile şi ferestrele clădirii
Guvernului în căutarea sîngelui. În Piaţa Palatului, la Ateneu, se
cînta Concertul pentru pian şi orchestră de Edvard Grieg, în
faţa unui auditoriu care părea total detaşat de ceea ce se întîmpla
la doar cîteva sute de metri distanţă. Pianul şi bîta împărţeau
lumea românească încă o dată în două. Am ascultat acel concert pe
canalul 2 al Televiziunii Române, la Sportul alb-negru din
bucătărie, preferînd la rîndu-mi delicateţea muzicii, violenţelor
transmise tot în direct pe primul canal.
Septembrie 2005
