Un văl de întuneric străpuns de pâlpâiride stele-ndepărtate i se-arăta-n fereastră.Un muc de lumânare cu flacără albastră zvârlea prin colțuri umbre cu iz de năluciri.Pe masă, printre file de vreme-ngălbenite,acoperită trist de praful nepăsării,purtând în ea sămânța eternă a visării, găsise-o poză veche cu margini zdrențuite.Din ea-l priveau sau din trecutu-i, poate,doi ochi adânci ca noaptea fără steleîn care se pierduse ca blestemat de ielecu zeci de ani în urmă, când noi îi erau toate.Pe muchia dintre noapte și visul de-altădatăîntr-o alunecare aproape irealăs-a scufundat în sine cu sufletul spiralăde doruri și durere uitată și-ngropată.Doi ochi adânci ca noaptea îi arătau cărareape care-n tinerețe din teamă n-a pășit,doi ochi adânci ca noaptea care l-au îndrăgitși care încă-l cheamă cu toată disperarea.(2017)Ce li s-a arătat sub praful de pe poză,un chip, un loc, o lume sau, poate, doar o roză,au