Mi-am pierdut culorile M-am mulțumit cu "poate", cu "să văd dacă pot" și cu "sunt obosit". Am îndurat durerea fiecărui nu, și cu timpul am început să cred că poate, doar poate, asta merit! Că ar trebui să fiu recunoscător pentru rarul "da" și să stau într-un colț așteptând.
A durat ceva timp, dar când în sfârșit mi-am dat seama
că mă transform încet în acest suflet rănit de care m-am temut
mereu, am încercat tot posibilul să mă ridic și să plec. Pas cu
pas, mi-am târât picioarele, și atunci am învățat că unul dintre
cele mai dificile lucruri de făcut în viață este să te îndepărtezi
de lucrurile pe care ți le-ai dorit mereu. Dar am
făcut-o.
Am făcut-o pentru că în fiecare zi părea că plouă și
voiam să văd din nou soarele. Am făcut-o pentru zilele în care
râdeam atât de tare încât mă durea stomacul. Am făcut-o pentru că
am vrut să cred că în ciuda persoanei răvășite care sunt, în ciuda
tuturor cicatricilor și găurilor din piept, merit încă o șansă la
fericire.
Știu că a durat ceva, dar sunt foarte
mândru.
Eu am făcut-o!
—Jun Mark Patilan
Opera de artă: Naya Ismael
I lost my colors. I settled for the "maybe", the
"I'll see if I can" and the "I'm tired". I endured the pain of
every no, and over time I started to believe that maybe, just
maybe, that's what I deserve. That I should just be grateful for
the rare "yes" and just sit in the corner waiting.
It took some time, but when I finally realized that
I'm slowly turning into this broken soul I always feared to be, I
tried my best to get up and walk away. Step by step, I dragged my
feet, and that's when I learned that one of the most difficult
things to do in life is to walk away from things that you've always
wanted. But I did it.
I did it because every day seemed like it's raining
and I wanted to see the sun again. I did it for the days when I
would laugh so hard my stomach would hurt. I did it because I
wanted to believe that despite the messed up person that I am,
despite all the scars and the holes in my chest, I deserve another
shot at happiness.
I know it took a while, but I couldn't be
prouder.
I did it.
—Jun Mark Patilan
Artwork: Naya Ismael
