Una dintre cele mai citate expresii din patristica timpurie este ὁ λόγος σὰρξ ἐγένετο, Ioan 1:14.

De-a lungul istoriei gîndirii creștine, au existat ezitări asupra terminologiei cristologice referitoare la evenimentul Nașterii Mîntuitorului, Crăciunul.

Să spunem încarnare? El Și-a asumat sarx-ul, carnea noastră, vizibilul, partea materială, dar, în conformitate cu unele erezii cristologice, nu Își va fi asumat și partea lăuntrică a omului, sufletul. Sufletul, în concepția unor ereziarhi va fi fost înlocuit de Logos. Chiar termenul de Crăciun pare a fi legat de conceptul timpuriu de încarnare (Christos ensarkikos). Domnul profesor Traian Diaconescu propune o etimologie interesantă pentru termenul Crăciun, ca metateză de la Carnatio – incarnatio (încarnare) în Diaconescu, Traian, Motivaţia semantică a cuvântului românesc Crăciun «Noël», Studiu asupra terminologiei creştine din Romania Orientală, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, tomul XXXII, 1988-1991, A(Extras), pp. 29-63.

Atunci putem spune că S-a întrupat? Și-a asumat soma, trupul cu sarx kai haima, carne și sînge. Întruparea presupunea cîțiva pași mai departe în gîndirea creștină, spre anularea oricăror forme de docetism.

Întruparea (Christos somatikos), spre deosebire de încarnare (Christos ensarkikos), presupunea faptul că Mîntuitorul a fost Divin din pîntec. Asta presupune faptul că Dumnezeu S-a ascuns în pîntec de om pentru nouă luni de zile, că a fost în legătură sanguină, prin ombilic, cu Mama Fecioară, că a avut totul întru toate la fel ca și noi, numai fără păcat: ficat, pancreas, vintre, vene, ligamente, oase, că a avut somn și digestie, circulație sanguină și respirație, că a avut greutate corporală, pentru că au existat texte docetice precum o Evanghelie apocrifă atribuită lui Petru în care se susținea că ”El călca pe nisipiul mării și nu lăsa urme”. Întruparea pretinde corporalitatea neștirbită, cu totul asumată, pe cînd încarnarea ar fi lăsat loc de interpretare a cărnii doar ca un fel de ”împielițare”, îmbrăcarea într-o formă umană, ca într-un fel de carcasă acoperitoare a unei realități mistice, metantropice, dincolo de omenesc, dar neomenesc. De ce? Pentru că umanitatea cu a ei componentă corporală, din pricina moștenirii platonice, este de respins cînd cugetăm la Cristos Divinul, Perfectul. Acela nu s-ar fi întinat cu trup, pentru că ”trupul ne este nouă un mormînt!” – τὸ μὲν σῶμά ἐστιν ἡμῖν σῆμα.

Astfel a fost exploatat eretic versetul care spune: ”a luat chip de rob”, adică a luat doar chip uman, dar nu va fi fost cu totul uman.

Citește articolul mai departe pe Edictum Dei AICI