Cu omul din spatele meuducem împreună o uşă – lemnul din care-iînchipuită brutal e ud şi greu de zgâriat.Ca şi cum toate bătăliile absurde ale lumiicu cai, săgeţi şi coifuri ar fi avut nemijlocitloc pe întinsurile ei.Câmpia mucedă ne hărţuie din urmă.Suntem în zori şi coborâm o pantă.Azi-noapte a plouat şi lunecăpământul sub călcâie.Cămăşile albe umflate de vânt - parcă ducem un mort printre valuride grâu nemişcat. Omul ar trebuisă fie în faţă. E mai înalt şipanta coborând-o toată greutateaa năvălit pe mine şi mi se umflăvenele la gât şi-aş vrea grozavsă trag o înjurătura. Cine eşti, omule?Când alunec eu, omul din spaterâde cu gura lui de roată dărâmată.Când lunecă el, eu aproape mă prăbuşescde n-ar fi uşa, gunoi de lemn, un fel de echilibru.Mergem încet spre cine ştie unde.Când trecempe la-ncrucişări de ul