Iubirea autentică implică posibilitatea de a-ți împlini potențialul, de „a crește”, a evolua, pe când iubirea egoistă implică limitarea celui iubit din teama de a nu-l pierde, din nevoia de a-l face să ne corespundă așteptărilor.
Ne subordonăm partenerul nevoilor, dorințelor și
scopurilor noastre personale și ne supărăm, ne îmbufnăm, apelăm la
șantaj emoțional sau manipulare dacă acesta eșuează în a ne
satisface interesele egoiste.
Nu avem încredere în partener, dar nici în noi înșine,
așa că facem tot posibilul să-l controlăm, să-i îngrădim
libertatea, să-l determinăm să acționeze în așa fel, încât să ne
simțim noi „în siguranță”.
De fapt nu ne simțim în siguranță pentru că avem anumite
răni nevindecate, pentru că avem multe nevoi pe care ne așteptăm să
ni le satisfacă partenerul, pentru că depindem de el sau de ea din
punct de vedere afectiv, financiar sau de altă natură și ne sperie
gândul că am putea rămâne pe cont propriu, însă nimeni nu poate să
ne garanteze „siguranța” dacă noi nu suntem ancorați în noi înșine,
dacă nu ne putem
baza pe noi înșine, dacă nu ne asumăm responsabilitatea
asupra propriei bunăstări și împliniri.
Nesiguranța de sine, fragilitatea eului, lipsa de
asumare, dependența stau la originea temerilor noastre care ajung
să se manifeste deseori prin gelozie și posesivitate. Ne este teamă
de singurătate, de a nu ne pierde investiția emoțională, ne este
teamă de schimbare, de nou, de necunoscut.
Putem ajunge, așadar, să purtăm adevărate lupte cu
partenerul nostru din teama de a nu ne pierde avantajele și pentru
că dorim să ținem la distanță orice ne-ar putea amenința această
siguranță iluzorie.
Relația de cuplu nu mai este acel spațiu unde să ne
putem „desfășura” întreaga ființă, unde să simțim că suntem în
aceeași echipă, ci devine o luptă din care niciunul nu iese cu
adevărat învingător. Relațiile funcționale și armonioase presupun
ca ambii parteneri să-și asume responsabilitatea asupre propriei
vieți, să caute să se desăvârșească pe sine și să ofere din
preaplinul lor celuilalt.
Dacă intrăm într-o relație cu așteptarea ca partenerul
să ne salveze, ca partenerul să ne vindece temerile și rănile
trecutului, cel mai probabil ne vom predispune la multă dezamăgire.
Nimeni nu poate să ne salveze pentru că nimeni nu poate depune
munca interioară în locul nostru. De noi depinde să fim bine. Da, o
relație ne poate ajuta să ne vindecăm în sensul în care în
interacțiunea cu celălalt ies la iveală multe aspecte și probleme
de care, poate, nici măcar nu eram conștienți, însă tot noi suntem
cei responsabili să soluționăm acele probleme, nimeni
altcineva.
Caută, înainte de toate, să fii bine tu cu tine și,
astfel, nu vei mai simți nevoia să-ți umpli anumite
goluri
interioare cu atenția, afecțiunea sau iubirea cuiva din
exterior, să faci ori să ceri ca celălalt să facă sacrificii și
compromisuri; să îngrădești libertatea partenerului ori să accepți
să-ți fie îngrădită libertatea, să încerci să îți schimbi
partenerul ori să te schimbi tu pentru a nu pierde
relația.
Cum ar arăta oare acel scenariu în care ai fi cu o
persoană de care nu „ai nevoie”, însă alături de care ai simţi
bucuria de a trăi și de a fi împreună și pe care ai iubi-o pur și
simplu pentru ceea ce este ea?
Dr. Ursula Sandner
sursa:
https://www.ursula-sandner.com/
