AMaria Kodama

”Hay tanta soledad en ese oro.

La luna de las noches no es la lune

Que vio el primer Adam. Los largos

Ilia humana la han colmado

Dea nu este luna

ntiguo llanto. Mirala. Es tu espejo.”

Este atâta singurătate în acest aur.

Luna nopților nu este luna

Pe care a văzut-o întâiul Adam. Secolele lungi

De veghe umană au umplut-o

De străvechi plânset. Privește-o. Este oglinda ta.

”Avem, poate, ocazia de a spune câteva cuvinte. Cred că poezia, amintirea, uitarea au îmbogățit lumea. Mă întreb dacă cuvântul moon (luna), acest cuvânt englezesc tărăgănat, este același cuvânt ca luna din latină sau spaniolă.Presupun că sunt ușor diferite și că această diferență poate fi extrem de importantă, ce știm noi?! Însă în acest caz m-am gândit la generațiile de oamenicare au privit îndelung luna, care s-au gândit la ea și au schimbat-o în mit, de exemplu în mitul lui Endimion în Latmos. Și apoi m-am gândit că, atunci când privesc luna, nu privesc doar sfera luminoasă de pe cer. Privesc în același timp luna lui Virgiliu, a lui Shakespeare, a lui Verlaine, a lui Gongora. Drept care am scris acest poem. Cred că primul vers nu trebuie uitat - ”Hay tanta soledad en ese oro”- Este atâta singurătate în acest aur”- căci fără el poemul se destramă- poate chiar s-a și destrămat. Căci, la urma urmei, poezia este un lucru misterios. Poetul nu trebuie să se amestece în ceea ce scrie, nu trebuie să-și impună punctul de vedere în ceea ce scrie. Scrisul trebuie lăsat să se facă singur. Sfântul Duh sau muza sau subconștientul- ca să-i dăm un nume contemporan urât- trebuie lăsate să facă ce vor și poate atunci facem într-adevăr poezie. ”

(J.L. Borges)