”Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul

Care, semeţ, când se crapă de ziuă într-o piaţă pustie,Străbate timpul pe un armăsar de bronz,Nici ceilalţi care privesc din marmură,Nici cei care şi-au risipit cenuşa în fapte vitejeştiPe întinsul AmericiiOri au lăsat în urmă un vers, o biruinţăOri amintirea unei vieţi curate,Reînnoită zi de zi cu bărbăţie.Nimeni nu e patria. Nici măcar simbolurile.Nimeni nu e patria. Nici măcar timpulCovârşit de lupte, spade, exoduriŞi de lenta populare a ţinuturilorCe se mărginesc cu răsăritul şi apusul,Şi de chipurile îmbătrânite tot mai multÎn oglinzile aburite,Şi de răbdătoarele agonii neştiuteCe ţin până în zori,Şi de păienjenişul ploiiPeste grădini cufundate în întuneric.Prieteni, patria este o faptă săvârşită necontenit,Precum necontenită este lumea. (Dacă EternulSpectator ar înceta să ne visezeO singură clipă, ne-ar trăsni,Fulger