Pierdut mereu pe drumuri eu atât m-aş vrea,

cu pas uşor, să nu rămână urme

în urma mea, un peregrin ce-n lume

nici lut nu vrea să fie, nici înaltă stea.

Să merg fără de-o ţintă şi-un destin anume,

corabie frumoasă şi fără nimenea,

Marbella lăsând-o în nori de peruzea,

să plec pe mări latine sub adieri molcume.

Şi-astfel, uitat în linişti, când soarele-o s-apună,

s-alunec în visare mai treaz ca niciodată.

Privelişti dragi în mine, adânc să se-nfioare.

Drept velă fie-mi numai, pe-ntinderea de mare,

inima mea, cuprinsă de aurită lună,

spre porturile lumii mereu desfăşurată.

Trad. Darie Novăceanu