Autor: Lucian Blaga                              Când izgonit din cuibul veşniciei                             întâiul om                             trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,                             îl chinuiau mustrându-l                             lumina, zarea, norii - şi din orice floare                             îl săgeta c-o amintire paradisul -                             Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.                            Odată istovit de-albastrul prea senin                            al primăverii,                            cu suflet de copil întâiul om                            căzu cu faţa-n pulberea pământului:                           "Stăpâne, ia-mi vederea,