Soarele cerne printre nori vioriiumbre prelungi pe-alei triste, pustii,vântul alintă, frunze şoptesc,de neînţeles, un secret nelumesc.Ea păşeşte alene printre umbrele dese,vântul prin plete tandru-i se ţese,în privire-i sticleşte o urmă de teamă,dar iubirea-i ispita ce-o leagă şi-o cheamă.În noaptea adâncă, cu surâsul pe gură,cu ochii arzători, cu vorbe ce furăsuflarea oricui le-ascultă, le soarbe,mângâieri pricepute şi dorinţe vii, oarbe,el o aşteaptă ca pe stropul de ploaie,însetat de lumina din cosiţa-i bălaie,de căldura din trupu-i mlădiu şi subţire,de inima ei, dar nu de iubire.O cuprinde în braţe, o sărută aprinspe buze, pe pleoape, pe-obrazul încins.Ea îşi răsfiră degete blândeprin părul lui negru, deodată flămânde.El îşi coboară sărutul uşor,apoi se retrage fulgerat. Cu un norîn privire care-acuză şi ardeo împinge cu ură. Ea ţipă şi cade.El se întoarce şi pleacă. Ea-l cheamăcu glasul firav şi cuprinsă de te...