Din depărtări miroase a must. Vara încă pândește prin desișuri, roșie de supărare că o altă surată o izgonește prin zăvoi. Pe nesimțite se ocupă locurile, iar urmele în nisipul colțuros miros deja a putreziciune. De pe creste pândește o altă regină, înghețată, însă aici, prin grădini și livezi bătălia crâncenă se dă cu prețul frunzelor. Rugina se așterne încet. E alt timp, altă poveste.

Dintr-un desiș la care numai asurzitoarea liniște te duce hipnotic vorbește cu glas mut un pui de lebădă. Din vreme în vreme iese din îndestulatele unde albăstrii ca să țină lecții tuturor ce încremenesc văzându-l. Are aripile zdrelite, chiar înainte de a învăța zborul.

Cât e ziua de lungă și le curăță. Încă nu a scăpat nici măcar de urmele copilăriei. Un puf subțire, ca o atingere de cenușă se odihnește încă pe penajul lui. Ar trebui să fie alb de acum, o lebădă regală, plină de grație și demnitate. Dar aripile…aripile îi sunt zdrelite, penajul încă nu i-a coborât. Ce face însă atâta lume să asculte în tăcere lecția lui de viață?

Soarele a încremenit deasupra noastră. Liniște absolută. Pași înfundați în undele albăstrii desenate pe piele. Papura e doar de decor. Până și cei mici stau față în față cu lecția de viață…ca la școală. Toamna a uitat să se așeze peste creștetele noastre. Timpul a spart clepsidra și s-a contopit cu nisipul colțuros. Doar el… puiul de lebădă își vede în continuare de penele lui lipsă.

L-am urmărit zile întregi. Același freamăt neobosit al ciocului, același timp spart. Doar actorii diferă. El însă nu se lasă. Poate nu va zbura niciodată cu pene acelea. Poate va reuși, până la urmă să și le reteze iar zările îi vor fi noul trofeu al luptei sale cu lumea.

Tăcere. Clepsidra vorbește cu zimții ciocului unui pui de lebădă. Cândva doar broaștele îl ascultau. Acum a oprit timpul iar spectatorii sunt oameni, nu vietățile bălții. Același actor..o altă scenă. Uneori e suficient să ai determinare și continuitate iar o lume întreagă se va opri să te privească.

Poate nu mereu ai aripile întinse. La fel cum nu mereu poți înota prin ape tulburi. Atunci, te ridici, te scuturi ușor, curățându-ți toate ale vremelniciei de pe trup, din minte, din suflet, pășești încet dar ferm pe pământ și…taci. E un timp pentru toate. Unul pentru viață. Unul pentru curățenie. Unul pentru înot în ape tulburi. Altul în care îți cureți ființa. Și altul în care te vindeci, ajutându-ți aripile să crească. Să zbori!

Și când spectatorii se vor fi plictisit să te admire, să se mire, să comenteze, să-și dea cu părerea, la lăsarea timpului peste vreme, tu să rămâi în tăcere, crescându-ți aripile. Pregătindu-te pentru zbor. Unde să mergi? Zarea e largă.

Din vreme în vreme, când lunca se popula prea mult, de nicăieri îi apăreau ajutoare. Alți membrii ai familiei, frați, surori, părinți. Lebădoiul tată era primul care lua atitudine în fața celor care tulburau procesul de creștere a aripilor puiului mai plăpând până când totul revenea la normal și puiul rămânea iar în tăcerea lui. Era suficient să își ridice maiestosul chip, cât mai sus, spre cer, ca toți cei de pe margine să îi facă loc, dându-se înapoi, smeriți, din fața lui. Păsările au învățat tăcerea înaintea oamenilor. Și zborul, tot mai devreme ca ei. Însă, din vreme în vreme se mai așează pe pământ, cu aripile zdrelite, să ne arate desăvârșirea. Un absolut care se trăiește în propria ființă, o neclintire în voință, chiar și când dincolo de cortina ochilor spectatorii se așează ca la circ.

Ai spune că e nefiresc, privindu-i cioturile în loc de penajul regal. El, în schimb se uită la tine cu mirare. Frumusețea e în ochii celui ce o privește. A învățat între timp, de pe chipurile pline de invidie ale oamenilor că trebuie să dea bine la poze. Și, ca printr-o vrajă, se înclină în fața lor. Pozează. Balet perfect, fără aripi. Desăvârșire. Talent nemuncit. Doar suflet. Puritate dincolo de penaj. Lecție.

Soarele frânge răzvrătit zilele sub papuri. În zăvoi se așterne toamna. Sau noaptea. Puiul de lebădă își croiește în continuare pene noi, rupându-le cu dinții pe cele vechi. Poate mâine un veterinar cu suflet mare îi va reda libertatea. Sau poate nu. Puiul de lebădă nu așteaptă salvatori. El e propria lui salvare. Renunță la vechi, pentru un nou mai bun. Pentru un zbor mai sus.

De prin grădini se aud glasuri răgușite de câini. Oameni fremătând a răzbunare. Chipuri încruntate peste garduri nutresc gânduri fioroase către viață. Se lasă bruma. În crâng potârnichile visează fructe verzi și ierburi înalte. Soarele se răzvrătește a valuri de foc și abundență. A viață sfârâind în miresme de grătare încinse. Fâșii subțiri, fumegânde se lasă greoaie a abur, peste creștetele caselor din hornuri tăcute. Puiul de lebădă își pregătește decolarea. Într-o zi, chiar va zbura. E toamnă.