Am visat Marocul peste 10 ani... am visat cum pășesc într-o
cultură care mă fascinează și pe care mă străduiesc să o înțeleg. E
greu cu înțelesul, de acceptat, la fel ca multe altele pe lumea
asta, am acceptat și o astfel de experiență. Mi-am imaginat cum voi
trece pe străzile pline de palmieri printre femei acoperite de
niqab, fără să întorc capul după ele pe stradă. M-am înșelat. Am
visat că pășesc pentru prima oară în deșert, cu tălpile goale și
voi sări în sus de bucurie, mai ceva ca un copil. Mi-a tăcut
sufletul, mi-au încremenit gândurile și nu, nu am sărit decât în
șaua cămilei... am visat că voi dansa în deșert, sub clar de lună,
amețită de ritmurile berbere. În schimb, berberii au încins hora pe
Liviu Vasilică... (nu mă întrebați cine avea așa ceva pe telefon
;))
Marocul este expresia clară și sigură a preconcepțiilor
dărâmate sistematic. Încă nu pot să scriu despre el. Pentru că,
vezi tu, Marocul nu se dezvăluie într-u totul la prima atingere.
Probabil, la fel ca femeile musulmane, pe sub hijab mai are câteva
voaluri până să își arate adevăratul chip, în toată
splendoarea.
Mi se spusese că voi trece foarte greu peste șocul cultural pe
care îl voi avea odată ce voi coborî din avion. Ei, aș! Șocul abia
acum începe, la fix o lună de când m-am întors de acolo. Marocul
este o anestezie a simțurilor, din care nu te trezești prea ușor. E
un fel de drog despre care crezi inițial că, odată ce ai renunțat
la el își încetează efectele, când, defapt, ele se întind în toată
ființa ta, ancorând-o într-un univers plin de culoare, mișcare,
sunet, viață altfel.
Primul lucru pe care îl vezi când părăsești aeroportul din
Marrakech sunt cactușii. Un fel de panseluțe africane cu spini.
Peste tot și la tot pasul, mai ceva ca palmierii din Mamaia. Inutil
să mai spun că am ajuns la miezul nopții și am stat în fața
aeroportului vreo trei sferturi de oră de vorbă cu ghidul nostru
care ne aștepta deja acolo, discuție din care eu nu am reținut
decât că....deșert. În rest am fost ocupată să descifrez globul
acela care reprezintă defapt aeroportul, reflexiile nopții în
mingea aceea imensă, simbioza dintre cactușii uriași și palmierii
fragezi care sfredeleau înălțimile, făcându-mă să mă uit, pentru
prima oară după multă vreme, în Sus. Foarte Sus.
Nu am simțit nici oboseală, nici nerăbdare, nici surescitare.
Era un soi de pace, un fel de: în sfârșit ești aici! Restul erau
detalii pe care, evident, oamenii mai împământați decât mine le
luau în seamă cu titlu absolut. Mi se derulau în fața ochilor ba
norii peste care plutisem vreo 5 ore, ba fâșiile de pământ ale
Spaniei peste care trecusem, ba uniformele celor din aeroport, ba
fițuicile acelea pe post de rețete pe care ești obligat să le
completezi când ajungi în Maroc. Știam că mai am de așteptat câteva
zile până voi ajunge în deșert, însă nu puteam să nu mă întreb la
orice pas dacă și acolo voi călca printre cactușii aceia
imenși...
De sus, din avion, Marrakech-ul pare un fel de univers
interior, cu trasee pe post de vene bine delimitate, cu lumini care
aleargă pe post de sânge, către inimă. De ce fac această alăturare?
Pentru că acolo, în Maroc am reușit să învăț, după multă vreme, să
văd cu ochii mei și, în sfârșit să cred, că ce e sus e și jos, ce e
aici, e și dincolo, ce e în interior, e doar copia perfectă a unui
exterior grandios. Sau invers.
De la aeroport până la hotelul la care am stat am trecut de la
cactuși, palmieri și nori, la ziduri înalte, roșietice, întinse pe
kilometri întregi. O tăcere împietrită. O rocă impenetrabilă este
Marocul, mi-am spus atunci în gând. Semăna, în ochii mei cu zidul
Berlinului, doar cu altă poveste în spate. Încă mă intrigă zidurile
acelea. Mai târziu aveam să le întâlnesc și în alte drumuri, însă
primul contact cu ele, într-un miez de noapte de mai, când la mine
în țară începea să miroasă a tei a fost definitoriu pentru a-mi
caseta amintirile despre Marrakech conform labirintului de ziduri
pe care le-am întâlnit.
Să nu uit de parfum... un ușor iz de condimente amestecate cu
o dulceață aparte: leandru. Cactuși, palmieri și lenadri la tot
pasul. Peste tot. Chiar și între localități, mai târziu. La noi
cresc în ghivece pe care, cel mai des, le regăsești în curțile
mănăstirilor. Aici sunt peste tot împrăștiind o dulceață ca mierea,
consistentă, anevoioasă, zgârcită cu graba. Și da...îl simt și acum
când scriu...
Nu, nu am avut piscină la hotel... Dar cui i-ar fi trebuit o
asemenea extravaganță când eu trăiesc în orașul piscinelor, la
câțiva kilometri de mare? Aici era altă poveste, una în care am
vrut să simt nisipul acela că îmi sfredelește simțurile... încă mai
aveam de așteptat până la el.
Prima noapte în Marrakech... e greu să descrii ce simți...
diferența de fus orar de numai două ore, oboseala primului zbor cu
avionul, amestecul într-o altă cultură, încordarea dinaintea
plecării, care încă mă urmărea, toate culminând cu chemarea la
rugăciune a marocanilor. La 5 dimineața! I-aș mulțumi lui Allah că
nu mi-a stat inima când am auzit primele...acorduri. Am jurat că e
alarmă de război, nu alta.
Mai ales că primele sunete s-au suprapus incredibil de
nedescifrat cu claxoanele unor motorete care treceau fix atunci pe
sub geamul meu, pe o străduță unde, după cum vezi, nu prea ai loc
de întors decât de-o bicicletă. Nu știam dacă trebuie să sar ca
arsă din pat, dacă să caut pe cineva, dacă ar trebui să țip și eu,
sau doar să îmi cobor gândurile în inimă, contemplând din patul de
fier forjat, măreția unui Allah care nu ține cont de toate cele de
mai sus. Și nu, să nu credeți că a fost pentru prima dată în viață
când am ascultat o chemare la rugăciune.
Trăiesc într-un oraș în care musulmanii au moschei și chiar se
roagă în ele zilnic. Însă, ce am ascultat în dimineața aceea în
Marrakech nu seamănă deloc cu rugăciunile constănțenilor! Încă mă
întreb care este defapt diferența de abordare între Dumnezeu și
Allah și cum se face că, dacă sunt unul și același, unul te scoală
din pat de-ți stă inima, pe când celălalt te învață puterea
rugăciunii în tăcere... V-am spus mai devreme că abia acum sunt sub
efectul șocului cultural așa că nu vă mirați...
A trecut o lună de când m-am întors. Ce aud acum? Claxoanele
motoretelor, strigătele marocanilor care își îndeamnă măgarii să
tragă de căruțe, niște fluiere hipnotizante de cobre, multă
franceză, valurile răzvrătite ale oceanului, tăcerea ascuțită a
deșertului, pașii grăbiți ai femeilor din Marrakech și inegalabila
chemare la rugăciune: Allahu Akbar...
