Maroc – O poveste și peste 1001 sentimente – Partea I

Inițial am spus că nu aș mai călca niciodată în Marrakech. Sufletul meu tânjește după liniște, iar acolo numai liniște nu a fost. 
Am visat Marocul peste 10 ani... am visat cum pășesc într-o cultură care mă fascinează și pe care mă străduiesc să o înțeleg. E greu cu înțelesul, de acceptat, la fel ca multe altele pe lumea asta, am acceptat și o astfel de experiență. Mi-am imaginat cum voi trece pe străzile pline de palmieri printre femei acoperite de niqab, fără să întorc capul după ele pe stradă. M-am înșelat. Am visat că pășesc pentru prima oară în deșert, cu tălpile goale și voi sări în sus de bucurie, mai ceva ca un copil. Mi-a tăcut sufletul, mi-au încremenit gândurile și nu, nu am sărit decât în șaua cămilei... am visat că voi dansa în deșert, sub clar de lună, amețită de ritmurile berbere. În schimb, berberii au încins hora pe Liviu Vasilică... (nu mă întrebați cine avea așa ceva pe telefo...