”Spun că peste Prut, în cealaltă parte moldovenească, pe malul Prutului, la un loc aproape de un târg Ștefănești, într-un câmp, încongiurat de jur împrejur de pășuni și fânețe, este o stâncă mare, naltă de te nceuri (te înfiori) când te uiți la dânsa. Acolo, sus, sus de tot, este Casa Doamnei, unde-i biserica sufletului Sfântului Ștefan Vodă și comorile lui din viață. Mai vine el pe pământ, dar mai încolo, că îi vine îndămână să vadă pretutindeni. Necuratului nu-i place asta și încearcă să prăbușească stâncile, scociorându-le ca pe corabia lui Noe și n-a fost chip. Stâncile –s apropiate una de alta de parcă-s gură în gură, cică chiar vorbesc tare de taina asta în limba lor. Aici, cum am spus, vine sfântul odată pe an, la Paști, nu singur. Da cine-i așa de bun la Dumnezeu ca să-l poată vedea? Cei mai de mult l-au văzut, că noi, altfel, n-am și lucrurile ce aveți să le auziți. În sara spre Paști, când toate duhurile rele și gujuliile cele necurate se ascund prin adâncimile și zămcile lor, vine un înger dumnezeiesc de-al lui Ștefan cel Mare- că el are mai mulți ca slugi-și scoate cheia de aur de la Casa Doamnei dintr-o bulboană din Prut unde-i dată în sama unui somn mare, născut mai înainte de Ștefan și deschide ușa casei. Se luminează ca vara la amiaz și mai ceva încă, nici o suflare străină nu se mai aude atunci, toate tac. Îngerul face un semn și orice duh necurat s-a dus în văzduh, din ape, pe pustiu. În casa împodobită cu icoane din cer și mândrețuri nespuse se aprind lumânări de te taie lumina. și-i de-a mirare mulțimea mare de suflete bune de moldoveni, ce-s sus la Divanul din Cer, dar gios în astă sară. Și mai sunt și alți oameni de limba și legea noastră, da au chip de păsăruiți albe și frumușele, îngeri cu ochi blânzi, dar de foc. Apele Prutului amuțesc. El stă pe loc. Nici un larmăt. Chiar somnul iese din adânc, să-și mai vadă pe vodă odată. Deschis e cerul la Miezul Nopții. Ștefan se coboară lin, dar în trup așa adevărat, că așa i-a dat trup de sfânt nevăzut cum a fost în viață în haine albe, la cingătoare are iataganul, în mână buzduganul, pe cap o coroană de pietre-da s stele- e-ncongiurat de păsărici, tot suflete ce i-au fost lui mai dragi în viață. El vine să-și mai vadă ce-i mai fac, somnul lui, moldovenii, dacă mai sunt curați ori se corcesc și sufăr cu lifte spurcate. Se așază pe tronul de aur și cu ochii spre apa Nistrului face un semn cu mâna și ca din senin dealurile se pleacă, toate înălțimile pier, făcându-se una cu văile, își mișcă înapoi mâinile, face aceleași semne, își vede ca în palmă locul și neamul. Zboară spre el tânguirile inimilor curat moldovenești și vede ce mare-i amarul și jalea. și cât îi de sfânt, el începe a plânge și plânge cu lacrimi de foc. Sare ca ars de durere și uită că-i dus dintre noi, dar plânge înainte în picioare, și plâng jalnic toate sufletele. Dar nu poate nimic să îndrăpteze el, sfântul, ci la toți le trimite vorbă să gândească că mare-i Domnul Dumnezeu; aude, vede și toate le înseamnă ca la carte, și crestături pe răbuș el tot face până s-a umplea cartea odată și odată și lemn de răbușuri în cer n-a mai fi pentru ale noastre nevoi. Pe loc îngenunchie el, Domnul cel mic din cer, că acolo numai Dumnezeu e mare și sufletele și îngerii îs de giur împregiur și cu el îngenunchie și ele, se roagă el vajnic să-l lase în larg, să mai iasă o dată. și nu se îndură prea Sfântul Dumnezeu. Se roagă cu lacrimi ce rugul sfințesc și apa ușoară o fac și plâng întărind inima celor români, a moldovenilor nenorociți, și îngerii în ceruri și sfinții viteji, tovarăși de ai lui, ca de alde Săn Gheorghe, sîmedrul și păsăruicile albe stau gata să cadă de jale. Prutul el încă jelește iar Dumnezeu, ce caută la ei toți din cer de abia își mai ține inima că așa de scîrbit îi e cerul. Deodată însă, Ștefan sare român în picioare, fața îi e roșie ca gotca, e foc și pară în suflet, se crede iar vodă și buzduganul cu dreapta îl învârtește iar cu stânga scoate iataganul tăios. Pe loc se strânge în giurul lui poporul din sânge domnesc. și-i pare lui bine că-i vede pe toți ca-n ulcică. Mai zice o vorbă da nu știu spre cine: ”Azvîrle-vor oasele afară pământul și loc pentru suflet voi nici în iad să aveți! Pierdutu-mi-ați neamul! Veni-voi eu doară- nu-s veacuri de om - și-atunci veți cârșca!” Dumnezeu însă îl vede, nu-l lasă și îndată îl cheamă căci se umezește de ziuă și voia nu-i este ca să-l apuce aicea pe el. O sfântă umbră cu duh- că cerul se-nchide- face un semn și lumina cea sfântă asfinte, iar casa se-ncuie cu huet de trăznet. Și Ștefan cu inima tângă, spre înălțime, ca fulger, ca un arhanghel cu îngeri, plutește voinic spre cer și toate aici se-ntorc cum au fost. Somnul se scufundă în casa-i cea veche. Prutul duduie și clocotește de ciudă că l-a făcut leneș o clipă, că tare îi drag să tot mai vadă pe sfânt și pe viteaz. Ușa se închide, cheia sare ca o stea în valuri, somnul o prinde și o pune în cămară că are să dea samă de ea. A doua zi, în toate sufletele moldovenilor se simte o întărire, că Tata și Sfântul nu uită de noi și vede măișoarele (necazurile) noastre și ziua de mâine, a noastră, e a lui. Iar Sfântul nostru de Vodă nu contenește; se roagă să-l lase în lume că nu poate să rabde, dar Domnul prea Sfântul, ce drag îi este de Ștefan și lui, că-l știe sfetnic cuminte și aproape de el îi zice:
”Mai este vreme! Așteaptă: are să fie și asta!”
Și noi așteptăm, că așteptarea e cuvânt străbun și bun. Iar cartea cea mare a noastră, mai, mai e umplută- și Sfântul e gata să vie înarmat întocmai ca fârtatu lui, Sfântul Gheorghe, din lifte o să facă o movilă, pe care flăcăii noștri să joace.”

(Fragment dintr-o legendă culeasă din Basarabia de folcloristul Tudor Pamfile și publicată în revista de folclor ”Ion Creangă”, 1910)