De fiecare dată când descoperi că într-o țară plină de
Vanotek-uri și Irina Rimes-uri, mai există și muzică pop decentă,
ai un sentiment că nu e totul pierdut. Pop-ul abordat de Lucia este
unul delicios și trendy, căci spre deosebire de alte voci feminine
care înoată în aceleași coordonate stilistice (mă gândesc aici la
Alexandrina sau Amalia Gaiță) melodiile acestea sunt susținute de
aranjamente muzicale care „dau“ adesea și spre sound-uri
electronice, amalgamul astfel creat fiind unul care-ți dă senzația
de prospețime. Cel de-al doilea album al artistei Lucia este un
disc reușit care pe alocuri pare a fi o versiune românească a unor
artiste ca Florence Welsh, St. Vincent sau Christine and the
Queens.
Materialul pornește la drum cu o piesă „plutitoare“ în
care farmecul vocii solistei este pus în valoare într-un mod cât se
poate de inspirat de o instrumentație minimalistă de mare efect,
către final sample-urile amintind nițel și de atmosfera plină de
mister întâlnită în piesele interpretate de Zola Jesus. Finalul
clasic al piesei Afloat este și el de bun augur iar „Edge“ pare o
mostră dintr-o poveste britanică cu păduri pline de ceață, desele
schimbări de ritm adăugând un plus de savoare produsului final.
Primul single care promovează acest disc, FRTHR, este un midtempo
care te cucerește din start, înscriindu-se în ciclul pieselor
compuse parcă special pentru coloana sonoră a unui serial polițist
modern, de genul Marcella. După cum îi spune și numele „Bounds“
este o piesă aflată la hotarele dintre pop-ul modern etalat de
Bjork și pop-ul „clasic“ în care pianul are un rol crucial care se
regăsește de exemplu în minunățiile produse de Tori
Amos.
Un alt moment în care Lucia iese din canoanele în care
te așteptai s-o încadrezi este „The Perfect Life“ în care
vocalizele a la Austra se potrivesc din nou la fix cu
instrumentația șmecheră. După cum era de așteptat, ritmul este rupt
de „Mother“, care pavează drumul către „Food Chain“, fără îndoială
unul din cele mai izbutite momente ale acestui disc, o piesă prea
mișto ca să nu fie aleasă ca următor single de promovare. Singura
piesă instrumentală de aici, Samsara e un preambul pentru
Catastrophe, un track surprinzător de la început până la final în
care niște voci de Kraftwerk adaugă un plus finalului. După cum îi
șade bine oricărui disc finalul (Holy) e din nou neașteptat, fiind
un soi de Twin Peaks meets Kate Bush.
Pop-ul „nu/de/Dâmbovița“ etalat de Lucia și echipa care
a nășit acest disc pare a fi prea șmecher pentru muzica românească.
Pentru cei care vor să asculte un disc updatat la trendurile
vestice în materie de pop recomand audiții succesive. Pentru
ceilalți, există Radio Mu. Pardon, Zu.
