Doamnei Eugenia Brediceanu

Eram aşa de obositşi sufeream.Eu cred că sufeream de prea mult suflet.Pe dealuri zorile îşi deschideau pleoapeleşi ochii înroşiţi de neodihnă.Pierdut - m-am întrebat:Soare, cum mai simţi nebuna bucuriede-a răsări?Şi-n dimineaţa-aceea fără somncum colindam cu paşi de plumbîntr-un ungher ascuns am dat de-un leagan.Păianjenii-şi teseau în el măruntele lor lumi, iar carii-i măcinau tăcerea.L-am privit cu gândul larg deschis.Era leaganul,în care-o mână-mbătrânită azi de soarta meami-a legănatîntâiul somn şi poate-ntâiul vis.Cu degetele amintiriimi-am pipăitîncet, încet, trecutul ca un orbşi fără să-nţeleg de cem-am prăbuşit şi-n hohoteam început să plâng deasupra l