La venerabila vârstă de 70 de ani, regizorul George Miller emană prin noul său film mai multă energie decât Michael Bay și Christopher Nolan la un loc (scuzați alăturarea ușor infamă). Iar dacă e să luam în considerare seria de piedici și vicisitudini care au stat în calea realizării acestui film ca o furtună de nisip (despre care puteți citi aici), filmul e un fel de miracol, o oază în mijlocul aridității de la Hollywood. Ce este realmente uimitor la acest film în comparație cu blockbuster-ul clasic e cursivitatea acțiunii și sentimentul că nu ești prostit din punct de vedere vizual sau cronologic (așa cum se întâmplă în primul Mad Max, spre exemplu). De multe ori unde e multă acțiune e și lipsă de racord, un pumn dat într-un cadru nu-și mai întâlnește adversarul în următorul cadru, iar mișcarea este de multe ori rezultatul montajului.

În cazul lui Mad Max există o cursivitate aproape maniacală, iar chase-urile prin deșert au ceva dintr-o coregrafie minuțios gândită, dintr-un spectacol grandios care îți dă pe alocuri senzația de teatru-musical (paradoxal, dar deloc penibil). În prima jumătate de oră Tom Hardy (Max) e neașteptat de static, legat fiind, pe post de combustibil, la unul dintre vehiculele nebunești care populează deșertul realmente postapocaliptic, iar Charlize Theron și un grup de vestale desprinse parcă din reclamele la Pull & Bear sunt de fapt protagonistele. Începutul filmului este de-a dreptul frenetic, ca un shot de adrenalină, potențat fiind de ritmul succesiunii cadrelor, special modificat pentru a sugera tocmai ritmul diferit al unei lumi distopice care nu are cum să nu-ți pericliteze instinctele și capacitățile mentale.

Dar ca în orice univers postapocaliptic există și un conducător cu alură de mântuitor, nu de alta, dar el controlează rezerva de apă, nu atât de malefic reprezentat (poate doar ca look) cu slăbiciuni pentru zeițe, lapte de mamă și salate, un venerabil conducător schizofrenic cu reminiscențe vikinge, dar care are identitate datorită armatei sale de tineri devotați, pregătiți oricând să se sacrifice în luptă numai de dragul de a ajunge în Valhalla. Un alt element foarte bine pus în valoare este muzica, coloana sonoră e încorporată de-a dreptul în lupte și chase-uri, o mașină special tunată găzduiește un chitarist absolut memorabil, toboșari și boxe ca în orice război care se respectă, de la cruciade încoace, iar ceea ce se aude e fenomenal. Lipsesc pulsiunile erotice, poate doar apropouri timide de...cereri de prietenie, nici nu se putea altfel mai ales că avem de-a face cu un Tom Hardy extrem de laconic și tulburat de memorii nefaste și o Charlize masculinizată și dedicată misiunii sale. Mi-a plăcut o imagine ce m-a dus cu gândul la opera lui Dali unde deșertul este laitmotiv chiar și atunci când se vrea a fi plajă.