Acum vreau să cîntimnuri pentru pămînt,păduri și izvoare;străvechea ta laudă, soare,îmi arde buzele. Toateplantele răspîndesc visuri ciudate.Răcoarea nopții, stelele nestinse,Într-un cuvînt le-aș voi cuprinse.Dar mai bine s-ascult.Oare n-am fost și eu un arbore mai demult?Și astăzi nu-s tot materie?Forme pieritoare, vise puzderie,de unde veniți?Laudă, oricum, laudă ție,natură și forță vie,mamă care ne legeni pe jumătate-adormiți. Tu care-ai născocit soarele,umbra și apeleși numai o dată mășcînd pleoapele -stelele, strălucitoarele !Ai creat spațiul,ființele chinuite de nesațiulvieții,mările licărind îndărătul cețiicelei dintîi ;amiaza de focși-nfloritele pămîntului văi.Apoi, după larmă și joc,somnul cel bun al morții.Tu, ca o mamă stai îndărătul porții ;S-a-nserat, se-ntorc risipiții copii,și tu-i primești în cîmpiile liniștite ;ființe-obosite ! Ființe-obosite!