Domol răsună ploaia-n geamuri,

Cu-același ritm melodic și egal,Cu miros cald și umed de pe lanuri;Cu lungi tristeți de toamnă și caval –O fină pânză de argintSe țese luminoasă și lichidăDin cerul trist și palid spre pământ,Învăluindu-l ca-ntr-o crisalidă;Pe flori înviorate și pe-aleiS-au risipit șirag de nestimateAtâția stropi nepângăriți și grei,Cu străluciri de grele diamante.Aș vrea aceste lacrimi lucitoare,Pășind cu glezne goale prin verdeață,Să le culeg în poală răbdătoareȘi-n dar să ți le-aduc de dimineață.(1934)