Am citit ca o flămândă ″Măștile fricii″, am devorat cartea la propriu, pentru că altfel nu știu să reacționez când vorbele atent ticluite îmi gâdilă curiozitatea. Mai mult decât atât, cuvintele curg lin, în tihnă, astfel încât nici nu știi câte pagini au trecut de când te-ai cufundat în confesiunile Emei și nici când s-a scurs timpul. Am citit această carte în autobuz, în trei zile consecutive de navetă, și, recunosc, într-o zi a fost cât pe ce să ratez stația la care trebuia să cobor, atât de absorbită și de cufundată am fost.
În postarea de pe Instagram spuneam că mi-a fost dor să citesc un scriitor român, de la Eugen Cadaru încoace nu mi-a trecut prin mâini vreun alt volum, scris de vreun autor din România. Parcă altfel este când citești fără filtre (traducere reușită sau mai puțin reușită, sintaxa altei limbi, aspecte legate de altă cultură, etc)! Da, recunosc, este posibil și să apreciez mult mai mult o carte scrisă direct în limba maternă, acum că nu o mai aud pe străzi, prin mijloace de transport public, locuind în altă țară. Deci, cuvintele Cameliei Cavadia au fost extrem de bine venite! A propos, cartea a fost câștigată la un concurs organizat pe pagina de Facebook a radioului Gold FM; îmi aduc o sinceră bucurie cărțile astfel câștigate.
În schimb, povestea m-a zguduit prin anumite detalii și m-a surprins în anumite momente spunându-mi: „Bine că e doar ficțiune!”. Cartea descrie evoluția unei familii cu un tipar tipic pentru a genera traume în rândul copiilor, – repercursiuni care oricât s-ar dori a fi vindecate, s-au scurs pe o pantă a ireversibiluilui și frica a erodat în timp prea mult ca să mai fie ceva salvat – și pentru a duce la nefericire: un tată extrem de agresiv, consumator de alcool, și o mamă care acceptă această situație, cumva neștiind cum să mai trăiască altfel, acceptând poate agresivitatea în amintirea vremurilor frumoase, ca multe alte femei, din păcate, îngrozindu-se mai mult de sintagma ″mamă singură″, decât de cel care ar cauza această postură salvatoare. Poate că dacă nu s-ar mai miza atât pe schimbare atunci când nu este cazul, sau poate că dacă acestea nu și-ar contura propriul portret cu incapacitatea de a trăi și fără dăunător, probabil măștile fricii s-ar limpezi mai ușor, și nu când este prea târziu. Dar pentru asta, într-adevăr, trebuie să se schimbe mentalități, concepții, societatea în sine, dar mă întreb cum s-ar putea schimba ceva, când individual și apoi în masă nu se schimbă nimic, ci doar un discurs? Dar cred că am deviat puțin pe teren mlăștinos! Să revin la ficțiune!
Subiectul acestei cărți este unul delicat, unul care, din păcate, în unele familii, nu este departe de a fi autobiografie, ceea ce mă înfrigurează de-a binelea. Frica, acest personaj aparent nevinovat și remediabil, se infiltrează atât de adânc în sine, încât oricât de mult ai vrea să privești spre lumină, nu mai poți, ești prea deformat. Cam asta mi-au spus mie unele personaje, care au luptat până la epuizare cu frica. Oare frica chiar te face incapabil să iubești? Aceasta este întrebarea pe care mi-am adresat-o mie însămi la finalul acestei cărți.
Pe lângă faptul că povestea în sine transmite indirect un mesaj ferm, ca un urlet în noapte, și te face să reflectezi mai mult la relațiile cu cei din jur, sau, mai exact, să îi observi mai mult pe cei de lângă tine, ceea ce emoționează cel mai mult, este felul de a relata al Cameliei Cavadia: descrierile fluide, armonia și muzicalitatea cuvintelor, (va suna ciudat ce voi zice în continuare), senzația aceea morfologică de ticluire, de manevrare a cuvintelor și a sensurilor lor. Tehnic vorbind, acest aspect mi-a plăcut cel mai mult, de aceea probabil, se și citește atât de repede și atât de ușor această carte.
Descriere:
″O carte despre modul în care traumele din copilărie ajung să ne domine și să sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezintă realitatea multor familii de aici și de aiurea: amprenta lăsată asupra viitorului unui copil de un părinte autoritar, violent și incapabil să își depășească neputințele. O istorie a metamorfozei unei personalități abuzate de violență și frică, o privire emoționantă asupra maternității înăbușite de stereotipuri și a unei iubiri care putea să fie perfectă, dacă protagoniștii săi ar fi trăit prezentul (clipa).″ (sursă)
Cuvinte cu miros văratec de infinit:
″În fiecare dintre noi există un robot care preia frâiele când suntem doborâți. Fără el am fi niște păpuși stricate, rămase fără baterie în mijlocul unor secunde oarecare. Căzute într-o inerție hidoasă ce ne lasă cu dedesupturile la vedere, cu gurile strâmbe, cu ploapele căzute, cu mâinile încovoiate.″ (pag. 97)
Concluzie: Vă recomand această carte, pentru că chiar aveți ceva de învățat din toată această poveste și, mai ales, din reacțiile personajelor.
Detalii: Nr. de pagini: 240, Anul apariției: 2016, Disponibil la Editura Trei
