Am vizionat acum câțiva ani filmul ce are la bază ficțiunea din cartea despre care vă voi vorbi în rândurile ce urmează, pe atunci, pelicula m-a șocat, după vizionare am amuțit, incapabilă fiind să mai construiesc vreun gând, o idee sau ceva ce să mă rupă de ceea ce tocmai văzusem. Abia anul acesta am simțit că este timpul să încerc și cartea, să mă las din nou pradă unei angoase absolute, conștientă fiind de efectele de atunci ale filmului. Un timp deja trecuse, deci eram vindecată.
Surprinzător, ″Să nu mă prărăsești″ nu este atât de mohorâtă precum este atmosfera din film, ba din contră, m-am simțit chiar confortabil citind-o. (Încă un moment în care conștientizez puterea senzațională a cuvântului.) Dacă vizionând ″Never let me go″ am fost cuprinsă de o apăsare totală, aceasta cotrobăindu-mi prin toate cotloanele minții, epuizând orice sursă de pozitivism, având cartea în mâini, am trecut prin cu totul alte stări, ba chiar m-am și amuzat pe alocuri, nu că aș fi îndrăznit să mă amuz.
Cartea oferă o viziune mai complexă asupra cadrului și asupra întregii acțiuni, prin întâmplări ce se petrec alternant, urmând o linie logică, însă. Ceea ce calmează și în același timp ceea ce neliniștește este sentimentul absolut de acceptare și de nostalgie indusă ce posedă fiecare cuvânt, fiecare literă. Nimic nu se întâmplă altfel de cum trebuie să se întâmple. Lipsa opunerii stăpânește totul, situând astfel cititorul într-o neputință crasă și, totodată, acceptată involuntar. Chiar și dacă ai sfâșia cartea filă cu filă, personajele principale tot donatori de organe rămân.
Ceea ce nu duce la indignare, nu, nicidecum, ci la un fel de stagnare. Timp. Spațiu. Moleculă cu moleculă. Amorțeală. Ca cititor poți exprima o multitudine de sentimente. Ba extaz, ba furie. Dar unde să încadrezi o carte care te amorțește, care te îngheață cu totul?
Despre autor: ″Kazuo Ishiguro s-a născut la Nagasaki în 1954 şi a imigrat în Marea Britanie în 1960. A debutat ca prozator la douăzeci şi opt de ani cu Amintirea palidă a munţilor, roman recompensat cu The Winifred Holtby Prize of the Royal Society of Literature şi tradus ulterior în treisprezece limbi. În 1986 i-a apărut al doilea roman, Un artist al lumii trecătoare, nominalizat în acelaşi an la Booker Prize, laureat al Whitbread Book of the Year Award şi tradus în paisprezece limbi. 1989 îi aduce lui Ishiguro, odată cu Rămăşiţele zilei, rîvnitul Booker Prize. În 1995 Ishiguro a publicat Nemîngîiaţii, urmat de Pe cînd eram orfani şi Să nu mă părăseşti. În acelaşi an Kazuo Ishiguro a primit distincţia Officer of the British Empire for Services to Literature şi în 1998 titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres din partea statului francez. În 2017 Ishiguro primeşte Premiul Nobel pentru Literatură.″ (sursă)
Am citit cartea înainte de a citi numele câștigătorului premiului Nobel pentru Literatură de anul acesta, deși, ca cititor, m-aș fi așteptat ca o asemenea distincție să meargă spre un autor care surprinde atât de meticulos emoțiile. Kazuo Ishiguro merită din plin această medalie.
Detalii: Titlul original: Never Let Me Go, Limba originală: engleză, Traducere: Vali Florescu, Anul apariţiei: 2006, 2011, Nr. de pagini: 324, Disponibilă la Editura Polirom
Descriere:
″Katie H. este educatoare. Slujba ei este aceea de a-i ajuta pe „copiii-clone” sa creada ca, in institutia de la Hailsham, intre vizionarile de scene erotice din filme si joaca, intre colectiile de reviste sau carti si iazul cu rate, ei vor uita adevaratul si unicul motiv al existentei lor, acela de a dona organe. In scurta lor viata, care se intinde pret de un numar limitat de „donatii”, ei asteapta plini de speranta ziua cind vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sirma ghimpata si cind vor inceta sa mai fie simple some, corpuri cultivate pentru piese de schimb.″ (sursă)