Geo Bogza mă surprinde mereu. Este fix ca senzația aceea cînd îți e dor de ceva fără s-o știi. De data asta nu au mai fost versuri, ci volumul O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil ce conține reportaje și fragmente ridicate la rang de literatură. O literatură a vieții de zi cu zi, care impresionează prin simplitate, acuratețe și dramatism.     Redau mai jos un fragment din „Înmormîntări”:

    „În acea vreme, orașul nu cunoștea decît aritmetica. Cei mai înzestrați locuitori ai lui erau plini de cifre, ca de icre. Din ele ieșea o puzderie de butoaie de brînză, sau stive uriașe de lemn. Suma acestora se înmulțea în măruntaiele altui ins cu turme de oi sau vagoane de grîu, și din această împreunare totul creștea încă o dată: turmele de oi, butoaiuele de brînză sau stivele uriașe de lemne. 

     Orașul întreg părea o vastă tablă de înmulț...