întotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii ca pe mici galaxii,cu stele întrepătrunse sub piele, cu suflet infinit și cu soare în privire.
am considerat mereu că suntem niște microuniversuri haotice, rătăcite,în căutarea absolutului și a eternității clipei.
și suntem, într-un fel sau altul.
deși nu vrem să recunoaștem, fiecare are în centrul ființei un om-soareși niște idealuri în jurul cărora se învârte.
și ce e grav, e că nu recunoaștem nici măcar față de noi înșine nevoiade a îmbrățișa alteritatea, de a ne arunca ancora în inima altcuiva,pentru a ne împlini și pentru a deveni,întru totul,noi înșine.
lipsa ne dezechilibrează, nevoia ne vulnerabilizează,iar neliniștea creează un gol interiorcât o gaură neagră și ne cutremură până în măduva oaselor.
conștientizarea prafului de stele care se depune pe gândurile noastreîn momentul în