Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc;Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.Atunci tu prin întuneric te apropii surânzândă,Albă ca zăpada iernii, dulce ca o zi de vară;Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoarăGâtul... iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă.Cu-ale tale braţe albe, moi, rătunde, parfumate,Tu grumazul îmi înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci;Ş-apoi ca din vis trezită, cu mânuţe albe, dulci,De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştităŞi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de focPe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijlocŞi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.O! desmiardă, pâ