Şi toate secundele mi le iluminează
neşansa,
o şansă eternă făgăduindu-mi.
Fără cuvinte, iubito, fără columnă de
bronz,
noi pentru noi ne clădim pe noi înşine-n
noi,

cu nemîntuire şi cutremurare
pe noi nouă înşine predestinîndu-ne.

Iată – ascult sub bătaia de suliţi stelare
vestea ferice a perfecţiunii
şi fruntea mea se înalţă din nefiinţă
aureolă ideală purtînd, întocmai ca
odinioară
sub astrul neşansei
pe noi nouă înşine predestinîndu-ne.