beethoven într-o seară s-a aşezat la clavirşi a cântat frumos arpegii suitoare uscat- şi sus, pe notele de boltă cu ecouri ambigui -şi din când în când coborând cu înţeles.era sonata despre care se spune că ar descrieplecarea cuiva cu poştalionul, departe, pe urmă,a urmat o parte mai lentă - şi tandră -aşa-numita absenţă. ce frumos trebuie să fi fostcapul lui leonin, aplecat peste umăr, şi degeteledescriind arabescuri încete - şi în salonulcu lumânări mişcătoare şi umbre, toţi ascultându-l.şi încântaţi că muzica este atâta de expresivă.(dar mai urmează apoi un fel de sunete seci iarăşişi acorduri cam disonante - şi iarăşi arpegiişi game urcând, coborând - este reîntoarcerea.despre asta nu e încă timpul să vorbim acum.)să ne închipuim doar degetele lui aspre pe clapecântând despre absenţă