"Mommy" mi s-a părut a fi un film despre
libertate. Nu degeaba copilul mare, Steve, împinge
imaginar limitele ecranului (jucat teribil de bine de către
Antoine-Olivier Pilon căruia îi vine mânușă look-ul à la Macklemore
și comportamentul de enfant sauvage), nu degeaba mama
acestuia (jucată excelent de Anne Dorval, actrița fetiș a lui
Xavier Dolan) e ascunsă sub multe straturi artificiale și
gablonțuri, nu degeaba vecina (mama-în-oglindă,
jucatădeSuzanne Clément), nu se poate exprima așa cum ar trebui.
Libertatea fiecăruia este limitată de libertatea celuilalt.
Libertatea ar fi doar una dintr-o paletă ceva mai largă de teme pe
care Xavier Dolan reușește, ca întotdeauna, să le atingă cu pensula
unui artist îndrăgostit de opera sa. Un geam murdar devine o
superbă ramă, un lanț grosolan (luat separat) devine emblematic, un
cărucior de cumpărături devine statement. Cred că tânărul
Xavier Dolan are flerul unui Duchamp, reușind să-și pună semnătura
pe cele mai insignifiante lucruri și să le transforme în obiecte
ale frumosului, un frumos aparte în peisajul cinematografic de
pretutindeni.
Recunosc, sunt profund amorezată de stilistica
regizorului canadian, în J'ai tué ma
mèresubiectul este similar cu cel din Mommy, însă lipsit
de latura mai mult sau mai puțin clinică a traumei, Les
amours imaginaires este pe de altă parte o odă stilistică
slo-mo dedicată modei și într-o oarecare măsură superficialului în
dragoste,Tom à la fermee mai mult
verbalizarea unei fantezii personale a regizorului,
iarLaurence Anywayseste până acum Dolanul meu
favorit, îmi pare că a reușit în cazul lui Laurence o nuntire
perfectă între simțire și stilistică. Mommy pe de altă parte pare
un film ceva mai serios, mai grav, mai social,
încă de la început suntem puși în gardă cu privire la implicațiile
socio-fictive ale poveștii în ceea ce privește responsabilitatea
părinților.
Diane 'Die' Després este o mamă singură care încearcă să
facă față unui fiu cu probleme. Oare încearcă suficient? Nu prea ne
dăm seama căci sentimentele sale reale par a fi ascunse sub layere
de așa-zisă adaptare la lumea înconjurătoare. Pe cât de adaptată
pare Diane pe atât de problematică este Kyla (Suzanne
Clément), vecina de vis-a-vis, un fel de
mamă-proiecție, răsturnată și proiectată forțat pe peretele unei
lumiiperfecte adică convențională. Inevitabil
lumile celor două se întrepătrund și lucrurile par să funcționeze,
însă doar episodic și asta pentru că viața are căile și rațiunile
ei pe care harta lor interioară nu le cunoaște. Poate că tocmai de
aceea personajele sunt filmate într-un format atipic, pe verticală,
așa cum probabil am filma cu telefonul. Însă prin asta filmul nu
își propune neapărat să spună vreun mesaj despre decăderea
tehnicilor în cinema sau despre ochiul leneș al unui potențial
spectator absorbit de gadget-uri. Ci prin strâmtorarea spațiului,
personajele sunt cele asupra cărora ne concentrăm atenția, e
aproape un exercițiu dureros pentru Dolan, mare amator al cadrelor
ample, pline de culoare și acompaniate de muzică asemeni
videoclipurilor. Cu toate acestea formatul nu știrbește din
frumusețea spațiului ci dimpotrivă. Iar trecerea, cu câteva ocazii
simbolice, de la imaginea verticală la panoramă este plină de
semnificații și emoție.
Coloana sonoră foarte proaspătă și cunoscută în urechea
spectatorului ancorează filmul în imediata noastră proximitate,
oricât de hipsteriș ar suna o melodie
de-a Lanei del Rey într-un film, aici funcționează de minune, iar
versurileWe are born to "Die"(aluzie și la apelativul mamei)
capătă și mai mult sens pe finalul filmului, final care îmi
întărește și mai mult convingerea cum că filmul ne spune mai multe
despre libertate decât despre relația mamă-fiu. Un film excelent pe
care musai trebuie să îl vedeți la cinema mai ales din cauza și
datorită formatului neconvențional.
