Ai totul și de fapt, nu ai nimic. Simți că totul este inutil, că orice ai încerca nu are sens, că te afunzi în tristețe și nimeni nu te poate înțelege. Până și sufletul te doare. Îți trec prin minte toate gândurile negre de care ești capabil și uneori, te minunezi și tu, câte poți să gândești, după care, evident, te învinovățești pentru ce simți și gândești. Întreaga ta ființă îți transmite că nu mai poate duce o povară pe care nu o poate înțelege, nu o poate accepta. Și toți în jur te cred un prefăcut, sau un om slab, ce nu vrea să se lupte. „Mda, să se lupte cu cine, cu ce?” – îți spui. Aici ai dreptate: luptele nu aduc obligatoriu ceva bun, doar agravează starea, consumând energia inutil, în cazurile în care energia putea fi folosită eficient, pentru refacere. Într-o luptă, rareori apare o remiză și de multe ori cineva pierde. Mai ales în lupta cu viața, care nu prea știe de remize. Asta nu înseamnă c...