E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,poate chiar maine, pomii de pe-aleeacolo unde-i vezi or să mai steevoiosi, în vreme ce vom putrezi.Atâta soare, Doamne,-atâta soareo să mai fie-n lume dupa noi;cortegii de-anotimpuri si de ploi,cu par din care siruie racoare...Si iarba asta o să mai rasara,iar luna tot asa o să se plece,mirata, peste apa care trece-noi singuri n-o să fim a doua oara.Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poategasi atata vreme pentru ura,când viata e de-abia o picaturaintre minutu-acesta care batesi celalalt - si-mi pare nentelessi trist ca nu privim la cer mai des,ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.