La doar cateva sute de metri, pe drumul de intoarcere de
la Biserica Sf. Nicolae - Densus, se afla un centru de informare
turistica, nou infiintat (lucru bun), unde am oprit gandindu-ma ca
poate mai gasesc ceva pliante care sa cuprinda mai multe informatii
despre obiectivele din zona. Intentia a fost de bun augur, deoarece
am gasit ceea ce ma interesa, iar din vorba-n vorba cu gazdele
de-acolo, mi-au facut cateva recomandari, printre care si vizitarea
Muzeului satului Hategan, care se afla la cateva minute de mers cu
masina de unde ma aflam. Am renuntat la Taul fara fund (mai ales ca
era vara, cald si uscaciune, totul fiind “parjolit” de seceta, cu
asa-zisa mlastina, ceea ce implica tot felul de “lighioane”, gaze,
insecte care te puteau ciupi, iar plantele carnivore, care se
hranesc cu oaresce musculite, erau “pe cale de disparitie”), alte
biserici (la un moment dat, vezi una, doua… zece, dar te
plictisesti, si le vezi si tu pe cele mai importante), Ulpia
Traiana Sazmisegetusa.
| Acest cuib de berze se afla la cativa metri de casa muzeu |
Daca veti merge pe Valea Densusului, veti
vedea, ca pastreaza inca obiecte, obiceiuri
si chiar gospodarii
traditionale. Cele mai multe, fiind gasite in satele
aflate spre munte (Stei, Criva
si Poieni) unde urmele lumii vechi sunt
inca vizibile. Comunitatea, in general a
dorit pastrarea traditiilor. Mai sunt
si cateva initiative
personale, una dintre acestea fiind Muzeul
Satului Hategan de la
Pesteana.
Intr-o casa veche de
lemn, Anton Socaciu (sau Nea
Antonica, cum ii spun localnicii), a adunat de-a
lungul timpului, obiecte vechi si unelte, care reflecta
obiceiurile, tehnicile si abilitatile
oamenilor locului in viata de zi cu
zi.
Fiind foarte aproape de Biserica Sf. Nicolae – Densus,
am ajuns imediat (cateva minute de mers cu masina). Odata ajunsi
acolo, am intalnit un barbat, trecut de 60 de ani, cu o palarie de
paie (muncita), cu ochelari, o “camesa” cu maneci scurte, care
trebaluia prin curte. Intrebandu-l daca stie unde se gaseste
muzeul, dansul mi-a raspuns, ca ma aflu chiar la “locul faptei”.
Intamplarea a facut sa ma opresc cu masina, chiar in poarta casei
lui Nea Antonica (afland cum se numeste dupa ce ne-am prezentat),
care era de fapt proprietarul si cel ce a avut initiativa sa
infiinteze acest muzeu. Foarte ospitalier si primitor, ne-a poftit
in curte. Dupa ce-am schimbat cateva vorbe cu dansul, despre noi,
de unde suntem, cum am aflat de muzeul, Tara Hategului cu
frumusetile sale naturale, a inceput sa-si intre in rolul de ghid,
incepand putin cate putin, din curte, apoi indreptandu-ne spre
casa-muzeu. Casa este compusa din pod, pivnita si trei odai, in
care se intra direct din cerdac, toate proiectate sa devina sali de
muzeu: o expozitie, o sala de documentare si o bucatarie
traditionala functionala.
Am aflat ca este o casa de pe la 1900, si a apartinut
unor oameni ceva mai instariti, ce au plecat la cele vesnice, rand
pe rand. Nea Antonica ne-a spus ca majoritatea caselor erau
acoperite cu paie, iar oamenii traiau in bordeie, dar casa aceasta
a fost acoperita cu tigla de la inceput, si a avut multe anexe si
grajduri. Cand a intrat in posesia ei si a inceput sa amenajeze
muzeul, mai ramasese doar casa.
Initial a vrut sa-si faca o casa de vacanta, dar gasind
multe obiecte, carti si alte lucruri s-a gandit sa faca un muzeu,
fiind pasionat de istorie, arta si colectionarea de obiecte. La
inceput s-a gandit sa le duca la muzeu la Deva, dar acolo
colectionau alte obiecte, legate de daci, romani… cele taranesti
fiind date la o parte, fapt care l-a determinat sa faca acest muzeu
acasa (colectia pe care o are acum, este obiect de studiu pentru
doctoranzii in etnologie, ne-a spus). Ne-a spus ca a inceput sa
adune diferite lucruri, obiecte, de la vecinii care le aruncau.
Cateodata il anuntau: “Hai, Antoane, ca le arunc!”. Am aflat ca are
specializare la o scoala tehnica militara, poate din cauza asta
este foarte riguros si ordonat in ceea ce face. Dar fiind pasionat
de etnografie, a fost la Bucuresti unde a studiat printr-un proiect
organizat de Muzeul Taranului Roman (timp de 4 ani), unde a invatat
conservarea materialelor, cum se organizeaza o expozitie si felul
in care se prezinta obiectele…
Muzeul infiintat de Nea Anton este compus din trei incaperi in care sunt adunate cam toate obiectele, uneltele, sculele si o buna parte dintre utilajele agricole pe care le avea o gospodarie de rand: oale, razboi de tesut, harpoane, burghie, fier pentru marcatul animalelor, coltare pentru opinci, costume populare, oale mari, folosite pentru prepararea bucatelor la nunti, talangi pentru vite aduse din Elvetia, lampi din zona Austriei, obiecte foarte vechi, din preistorie, inclusiv pietre cioplite care erau folosite de oamenii preistorici pentru a lovi de la distanta animale mici, iepuri si pasari, piei de miel, de ied, de… lup bancnote foarte vechi (coroane cu prinsesa Sissi, bancnote dinainte de 1918, scrise in toate limbile imperiului...
Muzeul infiintat de Nea Anton este compus din trei incaperi in care sunt adunate cam toate obiectele, uneltele, sculele si o buna parte dintre utilajele agricole pe care le avea o gospodarie de rand: oale, razboi de tesut, harpoane, burghie, fier pentru marcatul animalelor, coltare pentru opinci, costume populare, oale mari, folosite pentru prepararea bucatelor la nunti, talangi pentru vite aduse din Elvetia, lampi din zona Austriei, obiecte foarte vechi, din preistorie, inclusiv pietre cioplite care erau folosite de oamenii preistorici pentru a lovi de la distanta animale mici, iepuri si pasari, piei de miel, de ied, de… lup bancnote foarte vechi (coroane cu prinsesa Sissi, bancnote dinainte de 1918, scrise in toate limbile imperiului...
Unul dintre cele mai interesante obiecte pe care le are,
este un sarcofag roman, destinat probabil unei personalitati
romane... Am petrecut ceva vreme aici, fiind fascinat
de felul si pasiunea in care-si prezenta “marfa”, cat si de
vechimea si autenticitatea obiectelor adunate de-a lungul anilor.
Acel iz de demult, parca nu te mai lasa sa pleci, te ancoreaza
acolo. L-am intrebat cand a “deschis” muzeul. Desi nu a fost o
deschidere oficiala, crede ca sunt vreo 20 de ani. Mi-a spus ca
oamenii au inceput sa afle de aceast muzeu, si au inceput sa vina
tot mai multi. La sfarsit l-am intrebat cat costa biletul de
intrare, dat fiind faptul ca atunci cand ne-am “imprietenit” (cu
cateva ceasuri in urma), am intrat in “miezul problemei”, atat de
repede, incat am trecut peste “amanuntul” asta. “Nu costa nimic,
fiecare daca vrea, poate sa lase o mica donatie, cat il lasa
inima.” Din banii adunati (care sunt destul de putini din cate am
auzit, pentru ca oamenii sunt foarte chitrosi in general, le place
sa vada, dar sa contribuie cu ceva, NU), intretine casa (la modul
ca mai cumpara ceva materiale pentru reparatii, uleiuri, vopsele…
ce mai trebuie), mai face cate-un pliant de prezentare (tras pe la
vreun xerox sau imprimanta a vreunui cunoscut), mai vin studenti sa
mai faca tot felul de lucrari, si-l mai ajuta cat pot si
ei…
La final i-am urat tot binele din lume, putere de munca
si nu in ultimul rand sanatate sa poata sa continuie, cu aceeasi
pasiune si migala, ceea ce a inceput.
Sa traiesti Nea Antonica!
| Pictura pe o piatra |
