Bătrânul pădurar visează parcă,Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,Pe care-n timpi mai vechi ca amintireaEl a durat-o, rânduind în eaGalop de cerbi, bârlog de urşi şi unduireaIzvoarelor, să aibă fiarele ce bea.Sub ochii lui, plini de senin şi zare,Sub ochii oglindind o depărtare,Dureri şi bucurii de-ale păduriiS-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns,Şi neschimbându-şi apa cătăturiiÎn taină-a râs cu ele ori a plâns.Când mierea lunii picură-n frunzişuri,Ivind peste steiuri albe ascuţişuri,Cu gâtul încordat prin seară zboară,Îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară…El se afundă-n gânduri pe un trunchi,Privind duios la puşca pe genunchi.Or, primăvara în bârlog ursaciiNu mai încap de maica-le, săracii,Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi,Îi bate şi-i alungă către munţi…El îi priveşte-ntunecat la faţă -Noi începuturi triste de viaţă.Natura, ascultaţi-o, îi murmurăCântecul