Cu toate că nu-mi aduc aminte să fi mâncat în ambiția mamei un tort întreg, just to make a point, sau să fi adoptat două cățele, ale căror origini dubioase sunt reflectate constant în comportamentul lor îndărătnic, m-am regăsit destul de des în povestirile lui Allie Brosh.

Spre deliciul cititorului amuzat, Allie are tendința de a exagera puțin experiențele prin care a trecut. Cu toate astea, este aproape imposibil să nu te regăsești în cel puțin una din situațiile hiperbolizate. Unde mai pui că ilustrațiile care însoțesc poveștile sunt pe cât de convingătoare, pe atât de nostime. (zoom in pe gâște)

În plus, poveștile pățaniilor bizare asociate cu situații din viața de zi cu zi, rămân, inevitabil, în minte. De exemplu, eu nu pot uita de povestea papagalului pentru că zilele astea, la fel ca și papagalul de jucărie al lui Allie, #bebeLuca înregistrează aproape toate conversațiile noastre fix ca o jucărie ce repetă orice sunet din lume. Dacă din exterior, acest lucru poate părea “enervant”, aș spune că mai degrabă este de bun augur – bine, bine, dar ne aflăm în prezența unui copil precoce și receptiv. Cu toate astea, când vine vorba de jucăriile țiuitoare care imită orice, mărturisesc, fără nicio urmă de regret că și noi ne-am lovit de problema avarierii lor bruște și a incapacității de a le repara sau găsi baterii potrivite.

Procesul dresajului celor două cățele se dovedește puțin anevoios. Citind despre strădaniile aproape deșarte ale lui Allie în acest sens, m-am bucurat în sinea mea de faptul că e cu adevărat mai încurajator să educi un copilaș decât să dresezi un câine. Sau poate că nu și-a ales ea bine învățăceii. Totuși, perseverența și ambiția lui Allie sunt de apreciat.

Citind despre atitudinea sfidătoare a realității vizavi de planurile bine gândite ale lui Allie, recunosc că am resimțit aceeși uimire, dezamăgire și frustrare: “Realitatea ar trebui să-mi știe planurile. Ar trebui să fie pe fază când nu mă aștept să dau nas în nas cu neprevăzutul, chiar dacă acesta nu este chiar așa de neprevăzut.” Dar cum ea (aka realitatea), nu dă doi bani pe regulile ei, se necăjește, “Dar nu prea tare. Și nici prea evident.” E omenește până la urmă, nu? De câte ori nu te-ai supărat și tu când tocmeala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg?! De câte ori?

Anyway, ca să-i râdem în față realității, amintesc câteva episoade hilarious, prilej cu care voi râde din nou cu lacrimi. Sunt un fel de must read, don’t skip it whatever you do!:

1│părerea greșită nr. 4 a cățelei nătăflețe “Ar trebui să mănânc albine.” – din categoria cum să-ți înveți câinele că nu e bine să mănânce albine?!;

2│capitolul 4 Pericolul – cățelei nătăflețe îi este frică de !BALOANE! (nu de mașinile în mișcare sau de mașina de tuns iarba, nu!) – numai aerul e de ele!;

3│alergatul în genunchi al cățelei de companie – nici măcar copiii în parc nu vor să joace jocul ăsta.

Păstrând aceeași notă amuzată, vă las și unul dintre cele mai pozitive citate “Când mă gândesc că pot face lucruri bune mă simt ca și cum le-aș face cu adevărat.” Hai că aproape sună motivațional?! Cartea o găsiți aici. Citiți-o și probabil că o să învățați cum să stați cu ochii pe realitate, așa doar ca să vă convingeți că nu face vreo pungășie.