O parte din tine importantă moare atunci când ești
respins de persoana iubită. parte renaște prin actul
de respingere, dar de această dată nu mai poate fi respinsă de
nimeni. Partea aceea din tine, care a sperat, luptat, iubit, după
ce s-a închis rana, îți aparține ție, nu durerii tale.
Înțelepciunea acelei părți depinde de iertarea ta completă, a
respingerii în sine.
Dacă ai iertat, ai participat la renașterea unei bucăți
uriașe din cine vei deveni. Și câștigul este imens, valorează de
multe ori mai mult decât eventuala ta poveste de iubire împlinită,
dacă nu erai respins. Poate suna prea dur, dar uneori felul în care
te rănește un om este mai prețios pentru tine decât felul în care
te-ar putea iubi.
În respingerea oricui se află temelia de nezdruncinat a
încrederii în sine: dacă nu te-a anulat omul care însemna cel mai
mult pentru tine, cine o mai poate face?
Dacă încă exiști după acel moment, când ai înțeles că nu
ai cum să pășești pe același drum cu celălalt, dacă pasul tău încă
atinge pământ, oare nu este acela drumul tău, pietruit cu încredere
în sine? Orice respingere este o renaștere, o azvârlire în haos
pentru a crea o ordine interioară de neînfrânt. Da, unii oameni nu
o să te iubească, ci o să te călească, și asta va fi darul lor
suprem. Ei te vor scoate din cochilia ta și te vor provoca la duel:
tu împotriva tuturor fricilor tale.
Rând pe rând, după ce vei doborî fiecare frică în parte,
vei începe să pricepi cine ești dar mai ales, vei deveni ușor de
iubit. Vei deveni blând, răbdător, disciplinat în iubire, și vei
ști cum să te lași iubit de cel care nu te respinge. Și vei pricepe
cum fiecare om care pleacă din viața ta pregătește drumul celui
care urmează să vină...tu doar nu le stă în drum, nici unul, nici
altuia...
de Ana Maria Ducuță