I
Între noapte şi zi
se află un teritoriu indecis.
Nici lumină, nici umbră:
timpul.
Ora, pauză precară,
pagină înnegrindu-se,
pagină pe care scriu,
lent, aceste cuvinte.
După amiaza
este o cenuşă care se consumă.
Ziua valsează şi se desfrunzeşte.
Ascute marginile lucrurilor
un fluviu obscur.
Ferm şi suav
le poartă,
spre nu ştiu unde.
Realul se îndepărtează.
Scriu:
Vorbesc cu mine
-îţi vorbesc.
Aş vrea să-ţi vorbesc
cum vorbesc acum,
aproape şterşi de umbre
arborele tînăr şi aerul;
ca apa care curge,
solilocviu somnambul;
ca mlaştina tăcută
reflector de simulacre instantanee;
ca focul:
limbi de flăcări, balet de scîntei,
poveşti de fum.
Să-ţi vorbesc
cu vorbe vizibile şi palpabile,
cu greutate, gust şi miros
ca lucrurile.
în timp ce vorbesc
lucrurile, imperceptibil,
se desprind de ele însele
alergînd spre alte forme,
spre alte nume.
îmi lasă
aceste cuvinte: cu ele îţi vorbesc.
Cuvintele sunt punţi.
Sunt şi capcane, carcere, fîntîni.
îţi vorbesc: nu mă auzi.
Nu vorbesc cu tine:
vorbesc cu un cuvînt.
Acest cuvînt eşti tu,
acest cuvînt
te conduce dinspre tine spre tine.
Acest cuvînt creat de mine, de tine, de soartă.
Femeia care eşti
este femeia cu care vorbesc:
aceste cuvinte sunt oglinda ta,
tu eşti tu însăţi şi ecoul numelui tău.
şi eu la fel,
cînd îţi vorbesc
devin murmur,
aer şi silabă, un suflu,
fantomă născută de aceste litere.
Cuvintele sunt punţi:
umbra colinelor din Meknès
peste un cîmp imobil de floarea soarelui
este un golf violet.
Este trei dupămasa,
ai nouă ani şi ai adormit
în braţele reci ale mimozei.
îndrăgostit de geometrie
un şoim trasează cercuri.
Tremură la orizont
arama moale a crestelor.
între stîncile abrupte
cuburile albe ale unui cătun.
O coloană de fum suie deasupra cîmpului
şi încet, încet, se disipă, aer în aer,
ca vocea muezinului,
perforînd liniştea, urcînd şi înflorind,
în altă linişte.
Soare imobil,
spaţiu imens al aripilor deschise;
peste cîmpiile de reflecţii
setea îşi înalţă minaretele transparente.
Nici adormită, nici trează:
pluteşti într-un timp fără ore.
O briză abia animă
ţara de mentă şi izvoare.
Lasă-te condusă de aceste cuvinte
lasă-te condusă spre tine însăţi.
II
Cuvintele sunt incerte
şi vorbesc lucruri incerte.
Dar rostind una, rostind alta,
ne rostesc.
Dragostea este un cuvînt echivoc,
la fel ca toate celelalte.
Nu este cuvînt,
spune Fondatorul:
este viziune,
baza şi vîrful scării contemplaţiei
-şi florentinul:
Este un accident
-şi celălalt:
Nu este virtute
dar este născută din perfecţiunea însăşi
-şi ceilalţi:
o febră, o durere,
o frenezie, o stupoare,
o himeră.
Dorinţa o inventează
posturile şi supliciile o ascut,
gelozia îi dă pinteni,
obişnuinţa o omoară.
Un dar,
o sentinţă.
Fervoare, beatitudine.
Un nod: viaţă şi moarte.
O plagă
trandafir de înviere.
Un cuvînt:
Rostindu-l, ne rosteşte.
Dragostea începe cu corpul
unde se termină?
Dacă este fantomă,
capătă trup;
dacă este trup,
cînd o atingi dispare .
Oglindă fatală:
imaginea dorită se şterge,
te îneci în propriile-ţi reflecţii.
Festin de spectre.
Apariţie:
Clipa are ochi şi corp,
mă priveşte.
în fine viaţa are chip şi nume.
A iubi:
dintr-un suflet să faci un corp,
dintr-un corp să faci un suflet,
să faci un tu dintr-o prezenţă.
A iubi:
să deschizi uşa interzisă,
trecerea către reversul timpului.
Clipă:
opusul morţii:
eternitatea noastră fragilă.
A iubi înseamnă să te pierzi în timp,
să fi oglindă între oglinzi.
Este idolatrie:
să divinizezi o creatură
să numeşti etern ceea ce este efemer.
Toate formele cărnii
sunt fiicele timpului,
simulacre.
Timpul este răul,
Clipa,
este căderea;
A iubi este sfîşiere:
cădere interminabilă,
Cuplul nostru
este abisul nostru.
îmbrăţişare:
hieroglif al distrugerii.
Lascivitate: mască a morţii.
A iubi: o variaţie
Abia un moment
în istoria celulei primitive
şi diviziunile ei incalculabile.
Axă
a rotaţiei generaţiilor.
Invenţie, transfigurare:
fată transformată în fîntînă,
părul ei în constelaţie,
în insulă femeia adormită.
Sînge:
muzică în rămurişul venelor.
pipăit:
lumină în noaptea corpurilor.
Transgresiune
a fatalităţii naturale.
punte
între libertate şi destin.
întrebare
gravată pe fruntea dorinţei:
accident sau predestinare?
Memorie, cicatrice:
-de unde am fost smulşi?
cicatrice,
memorie, sete de prezenţă,
căutarea
jumătăţii pierdute.
Unul
este prizonierul sinelui,
este,
pur şi simplu este,
fără memorie,
fără cicatrici:
a iubi este doi,
întotdeauna doi,
îmbrăţişare şi luptă,
doi înseamnă să vrei să fi unul
şi celălalt, şi cealaltă:
doi nu se odihneşte,
nu este complet niciodată,
se învîrteşte,
în jurul umbrei sale,
caută
ceea ce am pierdut la naştere;
cicatricea se deschide:
fîntînă de viziuni;
doi: arc deasupra vidului,
punte de vertijii;
doi,
Oglindă de mutaţii.
III
Dragoste, insulă fără ore,
insulă înconjurată de timp,
claritate,
asediată de noapte,
A cădea
este a te întoarce,
a cădea este a te înălţa.
A iubi este a avea ochi
în vîrful degetelor
a atinge nodul unde se înnoadă
mişcare şi repaus.
Arta de a iubi
este arta de a muri?
A iubi
a muri a învia a muri din nou:
vivacitate.
Te iubesc
pentru că sunt muritor
ca şi tine.
Plăcerea răneşte,
rana înfloreşte.
în grădina mîngîierilor
am rupt floarea de sînge
ca să ţi-o prind în păr.
Floarea a devenit cuvînt.
Cuvîntul îmi arde memoria.
Dragoste:
reconciliere cu Marele Tot
şi cu ceilalţi
minusculi, nenumăraţi
ceilalţi.
A reveni la ziua dintîi
la ziua de azi.
După-amiaza se topeşte.
Lămpi şi faruri
perforeză noaptea.
Scriu
vorbesc cu tine:
vorbesc cu mine.
Cu cuvinte de apă, flacără, aer şi pămînt
inventăm grădina pasiunilor.
Miranda şi Fernando se privesc,
interminabil, ochi în ochi
-pînă împietresc.
Un mod de a muri
ca oricare altul.
Acolo sus
constelaţiile scriu
acelaşi cuvînt;
noi,
aici jos, scriem,
numele noastre muritoare.
Perechea
este pereche pentru că nu are Eden.
Suntem exilaţii din Grădină,
suntem condamnaţi s-o inventăm,
să-i cultivăm florile delirante,
giuvaieruri vii tăiate
ca să împodobească un gît.
Suntem condamnaţi
Să părăsim Grădina:
în faţa noastră
stă lumea.
Trad. Paul Doru Mugur
