De când șterge praful cu sabia, omul se simte mai singur. Mai
absurd, mai amabil, mai zdravăn și mai singur. Se ascunde sub polei
și hărți meteo și se convinge pe sine însuși că socotelile vieții
sunt mai curate decât visele.
Omul, singur, zdruncină vise. Și-i e teamă că într-o zi, în bolile bătrâneții, n-o să mai distingă adevărul de minciuni și imaginație și-o să-și povestească toate singurătățile de sub plapuma de beție și sticle de șampanie în hohote. Așa, tăcut cum e acum, cu secretele și cuvintele pe care le mai ocrotește din când în când în cutii mari de lemn necioplit.
Omul, singur, zdruncină vise. Și-i e teamă că într-o zi, în bolile bătrâneții, n-o să mai distingă adevărul de minciuni și imaginație și-o să-și povestească toate singurătățile de sub plapuma de beție și sticle de șampanie în hohote. Așa, tăcut cum e acum, cu secretele și cuvintele pe care le mai ocrotește din când în când în cutii mari de lemn necioplit.
