Spuneam cuiva că mă simt ca o strecurătoare. De ani de zile mă înțep de minim 2 ori pe zi, iar miile de mici găurici m-au transformat într-o strecurătoare. Sau cel puțin așa mă simt.

Chiar dacă pielea își revine și la suprafață înțepăturile se vindecă, sub piele amintirile golurilor rămân, țesutul sufletului fiind de fapt ca un șvaițer plin de găuri.

Goluri mai mici și goluri mai mari și mai profunde rămân neumplute, chiar dacă viața merge înainte și apar noi bucurii, noi emoții, noi împliniri. Dorul roade pe dinăuntru și nimic nu poate umple golurile cele mai importante. Uneori golurile nu dor, apare o ostoire însoțită de o nostalgie plină de căldură. Alteori însă durerea este acută și golurile ustură cu intensitate, ca și cum în unele momente dorul se transformă într-un acid ce împiedică cicatrizarea rănilor.

M-am obișnuit să trăiesc ca o strecurătoare. Nu este revoltă. Nu este triste