Festivalul Național de Teatru, aflat în plină desfășurare la București, propune printre multele spectacole obligatoriu de văzut, adaptarea pentru scenă a romanului Pădurea spînzuraților. Am văzut spectacolul la începutul acestui an și am rămas impresionat. Timp de trei ore și jumătate am trăit acțiunea de pe scenă ca și cum aș fi fost personaj în piesă. Am scris atunci următorul text:
Liviu Rebreanu revine la Teatrul Național, acolo unde a
fost în două rînduri director, cu un spectacol gîndit de Radu
Afrim. Un experiment-eveniment dus de multe ori la limita
suportabilității, prin care toți cei implicați în realizarea lui
celebrează centenarul cu rafinament și inteligență. Aflat la
granița dintre arte, ne oferă un amestec de teatru, poezie și dans,
cu efecte vizual-sonore multimedia.
Excelentă ideea unui dialog între Apostol Bologa și
conștiința lui, o partitură interpretată la patru mîini de
Alexandru Potocean și Marius Manole. Ei dau substanță unui personaj
complex, în care lupta dintre datoria de militar și frățietatea cu
soldații români din tabăra adversă este cheia de boltă a romanului.
Am intuit trimiteri discrete atît la Portretul lui Dorian
Gray, cît și la personajele shakespeariene.
Original este personajul generalului Karg, prototipul
militarului sever, fără sentimente și emoții, care apare ca o
uniformă fără cap. Istvan Teglas, cel care îi dă viață și
locotenetului Varga, susține rolul printr-o voce puternică și
memorabilă. Face, de asemenea, un rol bun Richard
Bovnoczki, chiar dacă am avut de-a lungul spectacolului tentația de
a-l compara cu Liviu Ciulei, un căpitan Klapka greu de
egalat.
Ca în orice război, prezența feminină din spatele
frontului are importanța ei. Mama lui Bologa, jucată impecabil de
Natalia Călin, adolescenta Ilona, personaj susținut de jocul
inteligent al Ralucăi Aprodu și frivola Marta (Ada Galeș). Ca
emoție, deasupra tuturor, Teodora Purja și doinele ei
răscolitoare.
Scenografia lui Cosmin Florea completează jocul
actorilor, amplificînd momentele de tensiune, așa cum sînt
trunchiurile de copaci care coboară în scenă și se transformă în
clopote. De altfel, decorurile sînt, în multe dintre scene, ele
însele personaje. Cum ar fi casa care însoțește tot spectacolul,
mai întîi bar unde se distrează adolescenții de azi (și numit
The Hanged!), apoi casa părintească din Parva și casa
groparului din Lunca, tatăl Ilonei. Sau chipul lui Dumnezeu de pe
acoperișul casei, care tutelează partea a doua a
spectacolului.
Tehnologia secolului XXI apare la scenele de interior,
cînd pe un ecran mare putem vedea și asculta jocul actorilor ca la
cinema. Tocmai această imagine, interpusă între actori și public,
duce la o intimitate mai mare cu trăirile personajelor, replicile
lor fiind de multe ori spuse doar din priviri. Imaginile alb-negru
ne duc cu gîndul la fimul lui Liviu Ciulei, premiat la Cannes în
1965.
Radu Afrim a ales și universul sonor care ne însoțește
pe durata întregului spectacol. Teodora și Lenuța Purja, rapsozi
populari din Bistrița-Năsăud, județul natal al lui Rebreanu,
interpretează niște doine cutremurătoare, așa cum am mai ascultat
în expoziția itinerantă organizată de Muzeul Memoriei, înregistrări
din tranșeele primului război mondial.
Trimiterile la actualitate punctează cînd și cînd, așa
cum se întîmplă cu imaginile de la mitingul din 10 august 2018,
aducîndu-ne aminte că istoria se repetă mereu. Iar la sfîrșit
plutește peste întrega sală întrebarea: Încotro mergem?,
însoțită de imaginea lui Iisus care închide ochii. Un spectacol
extrem de intens emoțional despre care se va vorbi cu siguranță ani
de zile. O candidatură serioasă la apropiatele premii
UNITER.
