Pe casa lor se plimbă cucuvele repetente și garduri pline de
steaguri fără țară. Câteodată, când bate vântul prea tare, la ea în
zâmbet se strecoară cu scara metalică supărări care vin din
pantofii lui, din drumuri spre casă și colici renali. Mai târziu,
când se scutură cactusul de fructe, pe el îl strigă absurdul și se
ascunde sub pătura ei de tristețe.
El cântă la chitara de plastic și urmărește știrile
internaționale cu interese secreto-imaginare, ea se plânge de clima
excesivă a dicționarelor, de cartoane, de șifoniere și de praful de
stele din care s-au smuls cucuvelele. Așteaptă și zâmbește.
Cuvintele sunt ca păsările ghinioniste. Pașii continuă cu aceeași
încăpățânare. Solidă și tristă.
Pe casa lor se plimbă delicatețea cu bastonul și, deși ceva
supărați pe viață, se închină din când în când la oamenii buni,
măcar așa, în caz de furtună. La ei acasă hârtiile și anii sunt
câmpuri de rapiță și zăpadă.
