Doamne, ţărână am în inimă şi văzul meu este acoperit cu monede din aur. Spre viitor înaintez cu spatele, şovăind. Sunt, Doamne, soi neroditor, un steag fără ţară. Mă aflu într-un loc fără margine. Fă-mă, Doamne, să fiu aproape de orice. Şi scapă-mă de visele limbii.

Am fost prizonierul literaturii, care aspiră realitatea strângând-o într-un burduf ca pe un gunoi preţios. Eram şi eu, Doamne, copilul celor care scoteau ochii privighetorilor. Eram eu însumi o pasăre umană, o mumie cusută cu sârmă de aur, având unghii de aur şi faţă de aur, dăruind pâinişoare şi poeme scrise pe limbă, înrudit cu steaua din piaţă, cu umbra albinei înecată în ulcior.

În zori mi-am acoperit trupul cu vocea. Doamne, ajută-mă să scap de înfăţişări. Dă-mi suflet încins de credinţă, dă-mi ochi