Te cântăm, Doamne, cu gâturile alungite, cu buzele ţuguiate, înfricoşaţi că vorbim.

Vedem cum cuvintele stau în mintea lor şi în interiorul lor, aşa cum stau sufletele, odihnindu-se în rai. Un porumbel dădea cu gheara foile şi citea din carte.

Eu plâng timpul, Doamne, nu-l trăiesc. Eu trăiesc lacrimi. Am văzut boala năpădindu-mi gura. Ochiul, ca un semn de carte, văzând cuvinte. Mă uit în jur şi ating lumea cu ochi tineri şi zâmbesc cu buzele în flăcări. Şi gura mea vorbeşte şi apoi mănâncă şi respiră. Şi Dumnezeu stă pe buzele mele ca un ruj al dragostei.

Mă chircesc într-un clopot, ca un ochi într-o orbită, încercând să-şi învingă propria pleoapă, având cuvântul Dumnezeu în mine ca o limbă a timpului. Dar L-am cunoscut pe Domnul şi Stăp