Este mereu la fel în clipă şi în veac,

Este mereu ca într-un vis fără să fie niciodată vis.

Stăm lângă ţărm, la începutul serii,

Cu faţa către larg.

Iar valurile vin spre noi, fără priviri, amare şi străine,

Spre noi care privim, uitaţi,

Vin fără de odihnă, rânduri după rânduri, reci,

Urlând sub cerul fix.

Se năpustesc nestăvilit spre noi

Din largul cenuşiu şi înspumat al mării fără orizont,

Însă mereu, ca într-un vis fără sfârşit,

Nu ne ajung.

De parcă lumea noastră nu ar fi a lor

Şi nu am face parte din acelaşi timp,

Într-o hotărnicire fără de hotar,

Într-o neţărmurire scrisă pe un ţ