Asta nu are nimic de-a face cu războiul

sau cu sfârșitul lumii. Ea

visează că acolo sunt grauri cenușii

pe pajiștea iernii, iar mugurii

portocalilor din anul următor sunt laolaltă

cu cei de anul acesta, iar soarele

e încă sus, un cerc apos

de foc așezându-se pe cer

la ora cinei, dar nu există nicio

flacără care să se întindă prin casă

sau să amenințe patul. Când ea

se trezește, aude telefonul sunând

într-o cameră îndepărtată, dar nu se

duce să răspundă. Nu

este nimeni cu ea acasă, iar mașinile

care trec prin fața casei șuieră

în ploaie. „Copiii mei!” aproape

că spune, dar nu mai

există copii în casă, nu mai

există cei care care s-ar

întoarce la ea cu fețele copleșite

de lacrimi, cerându-și iertare de la ea.

Traducere Alex Văsieș