am rătăcit în neant luni de zile.m-am scufundat prin ierburi înalte și mlaștini existențiale, m-am împotmolit în gânduri noroioase și m-am mânjit la gură de cuvinte eretice.am uitat de mine și de soare.am mușcat din luna amară și am vărsat râuri de lacrimi, seară de seară.m-am autodiagnosticat cu anxietate și depresie.una mai rea decât cealaltă. una mai adâncă decât alta.până într-o zi, când mi-am suflecat mânecile inimii și am pornit pe urmele a ceea ce eram cândva.nu m-am regăsit.după ce te-am iubit pe tine, m-am pierdut cu totul pe mine.dar nu am murit. iată-mă, am supraviețuit.cu fiecare dezamăgire, înveți să muști și mai tare din viață.cu fiecare cădere, înveți că ai puterea să te ridici.în timp, cu timpul, sângerând, înjurând, rostogolindu-te, căzând la loc, încercând iar.când te ridici, realizezi că nu mai ești cine ai fost.ești mai puternic. ești călit.te uiți în urmă și vezi ruine